A apărut în noaptea în care am fost folosită ca o jucărie, dată gratis. Îl ascund sub haine largi și zâmbesc când mama mă întreabă ce am. Îmi spun zilnic că nu există, dar devine tot mai mare. Pentru că-l hrănesc cu frică, cu minciuni, cu tăceri ce-mi sparg timpanele. De aceea, ziua în care nu-l voi mai putea ascunde e aproape. Pentru că va urla, va sfărâma pereții și toată lumea va ști. Și atunci nu voi mai fi doar eu, fata de paisprezece ani. Voi fi fata cu dinozaurul. Iar rușinea nu va mai fi a mea. Ci a lor.
Răzvan Dițescu
Am crescut dinozaurul după plecarea tatei. Îl țineam pitit în sufragerie. Secretul meu. Îl hrăneam cu tot ce nu voiam să înghit și îi vorbeam șoptit ca să n-audă mama. Dinozaurul era copilăria mea ce refuza să dispară. A crescut zi de zi, până când camera s-a făcut mică; prea mică. Într-o seară, mama a intrat, a văzut totul și a început să plângă. Nu pentru dinozaur, ci pentru mine. Pentru golul pe care-l umpleam cu o fiară imposibilă. Atunci am înțeles: trebuia să-l las să plece. Era timpul să cresc și eu.
Florentina Enache
E simplu: n-o faci. Fără să știe mama, nu se poate, dacă vrei să reușești ceva, orice. Îl veți crește împreună, iar el va fi un dinozaur politicos, ordonat și curajos. Veți face totul laolaltă, ca doi copii cuminți: teme, baie, prostioare. Când va fi cam cât tine de mare, n-o să mai vrea să doarmă decât în cuibul din sufragerie. Apoi va pleca în lumea mare. Dacă ai noroc, vă veți revedea când vei face curat în pod. Îl vei lua cu tine din nou și, ca doi dinozauri din vremuri trecute, veți ocupa din nou sufrageria.
