Dino, sunt un laș. Nu că nu țin la tine, știi doar că te ascund de când erai mic, dar dacă ne prinde eu n-o să recunosc nimic. Da, nu-i corect, dar plânge cu suspine și se închide în camera ei. Apoi se simte vinovată că e o mamă rea și că, deși s-a sacrificat și a făcut totul pentru mine, nu sunt un copil cuminte. Îmi este frică câteodată că va pleca și ea. Abia aștept dimineața să văd dacă mai e, dacă m-a iertat. Tot timpul mă ia în brațe și își cere iertare, deși știu că eu am greșit. Aoleu. Vine. Fugi sub pat.
Marina Borzescu
Zi gri, soarele nu voia să strălucească. Ela, întinsă pe canapea, număra petele de ceai. La pata 20, un dinozaur verde sări pe ea. Sunt Harry, scuze. Mama scăpă biscuiții. Speriată de invazia jurasică, fugi în dulapul cu pălării. Nu e periculos, zise Ela. Îi dădu o cană cu ceai și el se așeză sorbind cuminte. Creșterea accelerată a lui Harry în sufrageria victoriană începu. Seara, au decis să plece spre stele. Mama ieși din dulap, văzu canapeaua ruptă, ceainicul gol și un bilet: Mulțumim pentru ceai. Harry și Ela.
Andreea Marza
Acest mastodont crește în mijlocul sufrageriei de când eram eu mică. Nimeni nu îl observă în afară de mine. Se hrănește cu rușine, cu frică și cu ură. Țipetele, loviturile, îl fac să crească și mai mult, precum Făt-Frumos. Plânge și crește. Probabil îi este dor de mama lui. Și mie mi-e dor. Nici pe mine nu mă vede. Mi-e teamă că, în curând, micul uriaș mă va înghiți sau, mai rău, va înghiți lumea întreagă. Oare am eu suficientă iubire și blândețe încât să îl ocrotesc? Mă apropii și îl mângâi ușor. Sunt aici.
