Mica Mediterană

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio România Internaţional. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a le publica.


Istoria acestui oraş începe în secolul 1 al erei noastre - când romanii căutau o poartă de intrare către provincia Dacia: Drobeta Turnu Severin. După ce vestitul Apollodor din Damasc a construit Podul de peste Dunăre, legiunile romane au ridicat un castru, ca să îl apere de atacurile din interior - ale dacilor autohtoni, dar şi de cele din exterior - ale migratorilor care încercau să facă o breşă în graniţa imperială. Aşa a apărut pe harta Imperiului roman municipiul Drobeta. Retragerea aureliană a însemnat şi distrugerea podului care făcea legătura între provincia Dacia Romana şi restul imperiului. Câteva secole mai târziu, în apropierea ruinelor castrului roman, se ridică o cetate medievală - denumită de localnici "Turnul lui Sever". Deşi am fi înclinaţi să presupunem că Sever trebuie să fi fost un principe, denumirea pare totuşi să fi rămas din timpul stăpânirii bulgare în Nordul Dunării. "Severni" în limba bulgară înseamnă "de nord".

În secolul 19 portul dunărean "Turnu Severin" capătă o importanţă foarte mare din punct de vedere economic. Aici îşi stabiliseră reprezentanţele toate companiile care se ocupau cu transporturi fluviale - aici se schimbau piloţii şi se aprovizionau vasele, aici se executau reparaţiile de urgenţă într-un şantier naval deţinut de o companie franceză. Viaţa comunităţii nu putea să nu fie influenţată de acest du-te-vino, al mateloţilor de apa dulce. Oamenii s-au adaptat iute la modele cele noi; despre oraşele situate mai sus, la gurile Dunării se vorbea şi încă se mai vorbeşte ca despre vecinătăţi familiare. Drobeta Turnu Severin a fost primul petec de pământ românesc pe care a păşit în 1866 principele Carol 1, cel care avea să devină primul Rege al românilor. Pe la 1900 oraşului îi mersese vestea nu numai pentru înflorirea economică. "Parcul Rozelor" era celebru în epocă pentru frumuseţea şi raritatea trandafirilor care parfumau aerul. Urbea se putea mândri cu trei fanfare, o grădină publică iluminată şi un teatru pe a cărui scenă dădeau spectacole toate trupele importante ale momentului. Pe Corso - principalul bulevard, erau două restaurante: unul se numea "Europa", celălalt "Imperial". La "Europa" mergeau cei din high-life, care îşi permiteau să dea 25 de lei pe o cafea; la "Imperial" cântau din balalaică niste ruşi refugiaţi, care se lăudau că fuseseră la curtea ţarului. Până la jumătatea veacului trecut, la Cercul Militar încă se mai organizau baluri mascate şi serate. Toate astea mi le-a povestit colonelul Stareşin, veteran de război, severinean şi preşedinte al comitetului de Cruce Roşie, într-o după-amiază luminoasă.

Astăzi, străzile oraşului sunt liniştite şi aproape pustii. Războaiele de pe celălalt mal au distrus podurile, îngreunând traficul navelor pe apele fluviului. Localnicii spun că pe lângă ruinele castrului roman, dacă stai şi asculţi cu atenţie, dinspre Dunăre poţi auzi ecoul trecerii legiunilor romane: un zgomot estompat, dar sacadat, venind de undeva de departe. Este doar o iluzie, sau poate nostalgia altor vremuri, de care nu te vindeci decât încălzindu-te în lumina întotdeauna blânda a soarelui. Vântul "de Mediterana" ce vine dinspre Dunăre, îţi umple sufletul. De ce "de Mediterana"? Pentru ca după-amiaza, apele bătrânului fluviu devin albastre, cer oglindit într-o Mică Mediterana...