Ce-i maică aia, laic? Pă vremea mea nu s-a pomenit așa ceva. Loa omu' hârtie, cerneală, peniță și scria ce are de scris. Dupe aia o punea la poștă și să punea p-așteptat. Dacă-ț plăcea o fată, o loai de mână și-o duceai la horă, la danț, nu dădeai laic la sclifoseli. Când voia să-ți ia unu' mândruța, îi spuneai vreo două verde-n față, nu cum trimeteți voi, flăcări dă balaur. Pârț. Matei se foiește, o privește cu coada ochiului cum își aranjează basmaua, și simte un emoji cu o inimă îmbrățișată lățindu-se-n piept.
Dorin Vasile
Canapeaua e altarul. Nu cu lumânări, ci cu perne care scârțâie. Tânăra se oferă spre examinare. Îl iubesc, zice. Problema e că trupul ei nu vrea să semneze capitularea. Îi dă cu ick, cum spun fetele. Eh, clasic. Să ne imaginăm bărbatul ca o plajă pustie. Bun. Mergem prin nisip. Hopa. Ne împiedicăm de o piatră roșie. Ridică, domnișoară, să vedem comoara. Și ce să fie? O inimă găurită cu drujba. Tata a fost pădurar, șoptește ea. Mă uit la ceas. Nu de alta, dar timpul nu e metaforă, e tariful pe oră. Pe data viitoare.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Ca un făcut, ea preluă inițiativa, probabil pentru că îi tot reproșase că n-are imaginație, așa că se trezi întins cu fața-n sus, în timp ce ea își unduia de zor părul și șoldurile pline. Rămase cu privirea țintuită-n tavan, unde se lăbărța pata galbenă de la inundația din vară ce părea acum că râde de el. Dacă vezi chipuri peste tot e cazul să mergi la psiholog, citise undeva. Cu o mișcare scurtă, o dădu la o parte. Ce naiba, mă, Jeni, te-am rugat de-atâtea ori. Când ai de gând să văruiești și tu garsoniera asta.
