Să nu mai stați mult, e gata mâncarea, îmi spune ea. Închid telefonul și mă grăbesc să termin țigara. Puțin mai încolo, el țopăie vesel și își mișcă mâinile prin aer. Poate că dirijează o orchestră imaginară, privind în sus, la spectatorii din loje. Sau poate că se luptă cu vreun dragon care i-a atacat regatul imaginar? Nu pare. Din când în când își coboară mâna. Apoi și-o ridică din nou. Hai, ne așteaptă mami. Încă puțin, tati. Gata, spune el arătându-mi trei nori. Uite, am pictat un zâmbăreț pe cer.
Florentin Sorescu
Ce fețișoară punem aici? Tristișoară. Bine, tristișoară să fie, dar aici? Tot tristișoară. Bine, bine, mai punem o tristișoară. Dar aici? Tot tristișoară. Ok, ok, dar fii puțin mai atent cu mânuța, să nu deranjăm branula. Hai s-o ținem mai bine așa, da? Perfect. Acum uită-te atent la fața mea. Ce fețișoară punem? Tristișoară. Dar acum? Acum? Tot tristișoară. Și-atunci de ce râzi, crezi că nu te-am văzut? Ce tot râzi pe-nfundate? În spital e strict interzis să râzi, nu ți-am zis? Strict interzis.
Angelica Miara
Merele mătușii erau mereu pe masă, zbârcite, dar cu parfum dumnezeiesc. Se păstrează în fân , ne spuse ea. Așa că, în mare taină, am cules o lădiță plină și-am ascuns-o în pod, printre otava care mirosea ca un rai verde. Visam să punem la iarnă, pe masă, mere parfumate ca-n povești. La primii fulgi am urcat în pod spre comoară. În loc de mere am găsit doar golul lăsat în urmă și parfumul lor amestecat cu fânul. Frățiorul ne-o luase înainte și-și făcuse zilele mai dulci cu fiecare mușcătură. Înfulecase taina toată.
