30.09.2025
Mă trezesc și azi, ca în fiecare zi, la 05:45, ora la care începe să se lumineze (iar ziua se scurge, blând, până la apusul Soarelui, cam pe la 17:45) și încerc să profit cât mai intens de cele fix 12 ore de lumină ale zilei, că suntem doar la câteva grade Sud de Ecuator, iar totul se petrece, pe cer, foarte repede. Am, n-am treabă (glumesc, am), la 06:15 plec spre piață (mă rog, sunt două, înghesuite, aglomerate, burdușite cu tot felul de chestii, dar eu am una preferată - în primul rând, flori diverse, mari și mici, în câteva culori - mereu, din motive de cult, aceleași flori și aceleași culori, frunze de palmier și tot ce este necesar pentru micile coșulețe - ofrandă, care vor ajunge imediat în fiecare templu al comunității sau privat, în fața intrării în fiecare casă, în fața fiecărei tarabe ce vinde niscaiva aiureli pentru localnici săraci sau turiști proști; mai apoi, nasi campur - mâncarea cea de toate mesele și de toate zilele a balinezilor (și a mea) adică orez plus pește sau pui prăjit, diverse frunze opărite, alune prăjite, ou fiert, mai multe sosuri aromate, dulci, acrișoare, piperate; în sfârșit, toate cele de care ar putea avea nevoie (și au) localnicii - legume, fructe, ierburi, frunze, rădăcini și tot ce nu pot desluși, oricât de atent m-aș uita și oricât de mult aș întreba - că n-am ales bine locul, cei care înțeleg puțin engleza nu-s matinalii din piață).



Dacă ai ratat cele trei ore de piață (dar se poate și mai rău, în caz că plouă, și cam plouă, că n-a trecut anotimpul ploios - dar oamenii se bucură, pentru că anul trecut n-a existat și le-a fost tare greu să se descurce pe câmp, cu legumele și cu orezul), adică între 05:00 și 08:00, n-ai altă șansă decât să ajungi ziua următoare la vreme...

Am revenit acasă, pe la 06:45, cu porția mea de nasi campur pentru masa de prânz și trei mango pentru masa de seară (da, mănânc fix ca localnicii, că și de-asta sunt aici). În principiu, cum se spune, îmi fac de lucru până la 07:30, când cobor să le spun gazdelor ce să îmi pregătească pentru micul dejun. Dar, azi, puțin după șapte, am început să aud ceva mormăieli, ceva litanii, ceva cânticele, un clopoțel...



Opa! Ai mei se pregăteau pentru o ceremonie (de Lună plină). Deschiseseră larg porțile altarului privat, ornaseră diversele statui ale zeităților cu mici ofrande, pregătiseră coșuri mari cu alte ofrande - fructe și dulciuri, invitaseră un preot (în straie complet albe) și două femei care intonau, în balineză, versete dintr-o cărțulie, se alăturaseră toți membrii familiei (îmbrăcați corect, în ținuta specială pentru ceremonii).





Mi-am aranjat costumul meu balinez (pe care îl folosisem intens data trecută, în 2015, când am ajuns aici fix în timpul unui complex de ceremonii ce au durat două săptămâni - acum, bafta asta m-a ocolit), am coborât, m-am alăturat lor. Și am rămas acolo, privind, ascultând, încercând să înțeleg, o oră cât a durat ceremonia, la finalul căreia, cele două femei fără voce și preotul au plecat, iar eu mi-am primit salata de fructe, scrambbled eggs și cafeaua fără lapte și fără zahăr.



Vremea era mișto - probabilitatea de ploaie foarte redusă, dar umbrela nelipsită, așa că am pornit, pe la 09:00, agale, atent, grijuliu (cu ochii radar, că motocicliștii ăștia tembeli apar de unde nu te aștepți, nu se asigură niciodată și își imaginează că sunt chiar așteptați de ceilalți, care se grăbesc să le facă loc în trafic), înjurând în barbă, spre Agung Rai Museum of Art.





Două hectare de teren superb amenajat. De fapt, mult mai mult decât cele două clădiri mari ce adăpostesc colecția privată a acestui nene, Agung Rai - 15 camere de hotel și opt vile luxoase, restaurant, templu privat (se înțelege, hindus), piscine, heleșteie, terase cultivate cu orez, parcuri, alei, locuri de odihnă, statui din mitologia hindusă, spații acoperite sau în aer liber pentru spectacole de muzică și dansuri tradiționale, întâlniri, conferințe, expoziții, cafenea, bibliotecă, ateliere (gratuite pentru copiii localnicilor sau pentru turiștii străini cu stare cazați în hotel - pe care, uneori, chiar nenea Agung Rai îi conduce într-un unic Golden Hour traseu cultural, la ora la care totul se trezește la viață, pe câmpurile de orez, în satele tradiționale, pe lângă templele comunităților) de sculptură în rădăcină și lemn, de muzică gamelan, transformarea frunzei de palmier în felii de carte, pregătirea ofrandelor, pregătirea decorațiunilor ce ornează, la ceremonii, foarte înalte tulpini de bambus plasate pe traseele procesiunilor, pictură pe zmeie (vă asigur că atunci când nu sunt sigur în legătură cu o formă de plural, cer părerea dex online, așa că, da, ăsta este pluralul corect) sau pe ouă, confecționat (pânza asta fabuloasă din care este făcut și sarongul meu) batik, șiraguri de mărgele, gastronomie balineză, obiecte din argint. Atelierele sunt parte a fundației create de Agung Ray pentru sprijinea copiilor din familii sărace, cărora le inspiră ideea continuării unor meserii tradiționale.

 




La intrarea în complexul ăsta, mă aștepta Ari care m-a însoțit, ore și ore, prin labirintul ARMA. Și care m-a lămurit deplin (știam eu câte ceva, dar nu tot ce era nevoie să știu) despre numele primite - originea lor și relevanța lor pentru familie și pentru comunitate. Că tare isteți au fost balinezii ăștia - preluând de la diversele religii care s-au intersectat pe insulă (hinduism, budism, Islam), într-o formă bine amestecată, doar ceea ce avea să le fie de un real folos.



Două sunt criteriile după care nou născuților li se atribuie (ăsta este termenul potrivit) un prenume: casta din care face parte familia lor și în cadrul căreia apar, respectiv, ordinea la naștere. Ca atare, prenumele, prin simpla rostire, îl plasează pe posesor în istoria familiei sale și dă interlocutorului toate informațiile de care acesta ar avea nevoie, ca formă de respect, adresare și considerație. Primul băiat născut primește unul din prenumele Wayan (cel mai în vârstă), Putu, Gede, sau, pentru o fată, Ni Luh. Al doilea născut, Made sau Nengah (adică, cel/cea din mijloc) sau Kadek (fratele mai mic sau sora mai mică). Al treilea, Nyoman sau Komang. Al patrulea (da, familiile sunt mari, cu mulți copii), Ketut. Dacă este cazul, al cincilea primește numele Wayan Balik (adică, din nou Wayan, un alt Wayan, al doliea Wayan). Prenumele sunt aceleași, cu foarte mici excepții, pentru băieți și pentru fete, dar pentru a indica genul, apare prefixul I pentru băieți, respectiv Ni pentru fete. De exemplu, I Wayan Pedjeng, înseamnă primul băiat Lună, iar Ni Ketut Sulastri, înseamnă a patra fată lumină blândă.

În sistemul castelor, în top, se află Brahmana, casta intelectualilor, aristocraților, avocaților, iar prenumele pot fi Ida Bagus, pentru un bărbat, respectiv Ida Ayu, pentru o femeie. A doua castă, Ksatria, este cea a elitei militare și a celor care, tradițional, lucrează în administrație. Prenume tipice pentru această castă sunt I Gusti Ngurah sau I Dewa sau Anak Agung - pentru bărbați, respectiv I Gusti Ayu sau I Dewa Ayu sau Anak Agung Ayu - pentru femei. Gusti se poate traduce prin termenul lider. Agung înseamnă mare, proeminent. Dewa ar fi echivalent cu picioarele Domnului. Adesea, se adaugă Putra (prinț) sau Putri (prințesă). A treia castă este Wesya (sau Waysia), a negustorilor și a fermierilor. În cazul lor, înaintea prenumelor ce desemnează ordinea la naștere, se plasează unul din prefixele Ngakan, Kompyang, Sang sau Si. A patra castă, Sudra, este cea a lucrătorilor obișnuiți, cumva, baza societății balineze. Iar, în mod evident, prenumele lor sunt cel mai des întâlnite (le-am descris mai sus, de la unu până la cinci).

În context, Agung Rai, prenumele (numele este I Made Suhartana) proprietarului acestei minuni despre care scriu, înseamnă nimic altceva decât cel mare. Doamna lui, a primit, după căsătorie (altă poveste...), firesc, același prenume, adică cea mare. Pentru că ei sunt, într-adevăr, unii din cei mai mari Ksatria de pe insulă. Și fac lucruri bune, acolo, la ARMA.

0 comentarii

Publicitate

Sus