Nu știu să nu fi avut genunchii zdreliți, cucuie-n cap sau alte semne de copilărie. Locuri în care să mă rănesc din dragoste de joacă erau cu nemiluita: prundul gârlei, ulița de bătut mingea, alunii din pădure. Mă-ntorceam seara lovită, uneori mai curgea și sânge, dar mama pupa buba și-mi cânta s-adorm. Fără nicio durere, fără griji. Le lua ea pe toate. E mult de când nu mă mai cocoț prin aluni, nici mingea n-o mai bat pe uliți, dar tot mă mai lovesc. Cel mai adesea la suflet; iar vântul nu știe să-mi cânte ca ea.
Titela Durnea
I-am atras atenția mereu că-i sunt suficient. Că sunt capabil să-i ofer liniștea căutată-n vâltoarea asta măsurată-n clipe. Cu mine uită de grijile ce i-au încovoiat spatele. Tu n-o vezi cum umblă prin lume? Zici că poartă toate poverile pe spatele ei. Dar mna, știi cum e. Cu timpul, a devenit imună. La mine. A vrut mai mult și mai mult. Degeaba i-am explicat cum să dărâme zidul. Ea punea mereu încă o cărămidă. Acum e înghesuială mare. Nici nu mai visează. Suntem un flacon. Eu? Aștept dimineața.
Vero Anttheia Teodoru
Nu înțelegea de ce îl iubește. Uneori se purta oribil, umilind-o în public. Atunci lacrimile stăteau să-i țâșnească. Nu putea să riposteze, ceva o paraliza de fiecare dată. El era un chirurg renumit, ea o asistentă care terminase și Facultatea de Litere, dar a lăsat totul, doar să fie împreună. Într-o dimineață, n-a apărut la serviciu. Telefonul îi suna continuu. Lângă pat, un flacon gol. O noapte eternă și o stare de bine se instalau încet. Simțea că-l pedepsește. N-a durat, el a adus-o la realitate, gonindu-i moartea.
