Locuiau într-o căsuță mică, cu pereți albi. Stăteau claie peste grămadă, oarecum letargici. Rar vedeau lumina zilei. Sau poate era artificială, cine mai știe. Nopțile erau lungi. De câte ori vedeau lumina, câte unul dintre ei, dispărea. Așa e viața, își spuneau. Momentul era precedat de o agitație a tuturor. Brusc, din somn, săreau până la tavan. Când a rămas singur se lăfăia în tot acel spațiu. A fost cea mai lungă noapte. Deodată, fără să vrea, sare și el. Apoi, vede lumina. Și ajunge la gunoi. Expirat, cică.
Elena Maria Hristodorescu
În Olimp era noapte. Hera visa cu următoarea răzbunare, Apollo cu două gemene de pe Tinder. Dionis sforăia cu capul pe masă. Numai Zeus se foia cu ochii în plafonul de marmură. Se gândea la muzele care, nemulțumite de salarii, intraseră în grevă, la Charon care dublase taxele să-și tuneze luntrea și la nimfele care se organizaseră într-un sindicat și plănuiau un marș feminist. Oftând, se întinse după telefon și formă numărul lui Morfeu. Îi răspunse căsuța vocală: Boss, sunt în concediu la mare, ia și tu o pastilă.
Arthur Ianoși
Când șamanul mi-a oferit cana de lut, am știut că nu mai e cale de întoarcere. Chiar dacă nu-mi garantase vindecarea, mi-a promis o experiență unică. Am băut cu înghițituri mici. Dintr-o dată, mi-am văzut trupul întins pe pat și sufletul bălăngănindu-se pe margine. Am început să înțeleg că somnul nu e odihnă, ci un spectacol jucat de conștiință pentru ea însăși. Timpul se-nvârtea în cerc iar prezentul își mânca trecutul precum un șarpe flămând. Somnul și veghea sunt aceeași noapte fără sfârșit.
