În fiecare seară ni se administrează pastila. Se spune că ne liniștește, dar adevărul e că ne golește. Vin colectorii de vise și tot ce visăm - dorințe, frici, secrete - e stocat în arhiva guvernului. După miezul nopții, mă trezesc mergând pe coridoarele arhivei. Aud ecoul viselor furate. Țipetele, plânsetele și râsetele lor. Sunt defect. Somniferul nu mă șterge și ajung treaz în infernul altora. Singura mea frică e că într-o noapte o să mă găsesc pe mine însumi arhivat, redus la o cutie din care ies sunete.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Am ajuns aici fără să vreau. Și suntem mai mulți. Mult prea. Unii au început să se topească. Îi aud răsuflarea. Sunt sigur că nu știe dacă vrea să doarmă sau să uite. De tot. Plânge. Tresar. Mă zvârcolesc în stomac. Încerc să urc spre gât. Mă mai urmează câțiva. Ajung, îl mușc de grumaz, mă transform într-o spumă amară care îi gâdilă limba și cerul gurii până vomită. Nu destul, după mine. Nu știu cum va fi până dimineață. Deocamdată respiră. Iar eu sunt o pată albă, murdară pe podea. Ce lungi sunt nopțile fără vise.
Marian Bircea
Cot în coaste. Dormi? Îhî. Cot. Eu nu pot. Tac. Cot. Auzi? Ce? Cot. Ia-mă în brațe. Cot. Nu așa. Cot. Numai la asta te gândești. Cot. De ce te-ai uitat la aia? Cot. Aud? Avea despicătura rochiei cu vedere la munte. Cot. Ce munte? Al lui Venus. Cot. Ia mâna de pe mine. Cot. Mă iubești? Îhî. Cot. Mă doare capu'. Cot. N-am chef. Cot. Mi-aduci? Ce? Cot. Un calmant, prostule. Mă ridic, caut în buzunar. Ia cu apă. Cot. Hai acum, mi-e mai bine. Mă trezește cu fredonatul în zori. Bună somnorosule, unde ți-e nasturele rupt?
