Domnul dă, Domnul ia, așa i s-a spus după ziua în care născuse. Și femeia a amuțit. N-a mai apucat să-și plângă plânsul până la capăt, căci Domnul i-a luat și mințile. A lăsat-o să fie mamă, în lumea ei nouă. Iar medicii din sanatoriu au lăsat-o să stea singură-n cameră. De ani buni. Nu era ostilă, dar nu dormea nopțile. Călca un costumaș de bebeluș. Ba pentru grădiniță, ba de școală. Ultima oară l-a călcat pentru nuntă, i se-nsura băiatul, Doamne. A călcat și bavețica brodată; știa ea, tortul mirilor e cu frișcă.
Gabriel Moldovan
În apartamentul mic, aburul încins urcă în valuri, se lipește de pereți și părul ei ondulat. Calcă rochia roșie cu gesturi precise, aproape mecanice. Vorbește încet, murmure care par conversații cu cineva invizibil, amintiri ascunse în fiecare cută și în pata întunecată de pe tiv, care nu dispare. Vecinii o văd ciudată, iar ea nu invită pe nimeni înăuntru. Fiecare seară e ritual: spălat, întins, călcat. Rochia roșie rămâne singura urmă a prietenei dispărute. Pe care o simte aievea în material și în amintirea ei.
Marian Bircea
Sub ticlazăul de fontă înfierbântat pe sobă cu burdihanul burdușit de jar fâsâie supărat aburul scos cu forța din rufele insuficient zvântate. Pe o cămașă, pata de umezeală ia forma chipului lui Arsenie Boca. Tulai Doamne, minune. Bătrâna ce nu vrea tehnologie modernă în casă, apucă iute smartphone-ul să facă o poză de pus pe Tik-tok. Îl deblochează cu mâini tremurate și când ridică fierul, o pată maronie de dimensiunea tălpii. Parcă e giulgiul din Torino. Semn de la Cel de Sus. Musai trebuie să treacă la catolici.
