Camera mirosea a detergent stătut, de rufe umede uitate zile întregi. Femeia, cu părul răvășit, călca mecanic sub lumina slabă a becului nesigur. Apoi, întuneric dens, un minut de vid. În beznă, fierul a lunecat încet pe pielea mâinii, ca o dâră de foc care se scria în carne. Niciun țipăt, doar mirosul de carne arsă. Când lumina s-a întors, a continuat să calce, ca și cum nimic nu fusese. Lacrimile îi curgeau șuvoaie, ochii roșii pierduți într-o tăcere ce-o ducea cu gândul la un animal ce respira doar prin ea.
Magdalena Daminescu
Mama călca haine la boiangeria de lângă biserică, aproape de școala noastră, așa că uneori în pauze o vizitam. Ieșea din norul de abur ce o înconjura și ne îmbrățișa. Ne minunam de mulțimea de haine, ce se aliniau bățoase pe cuiere, de parcă împrumutau ceva din demnitatea ei. Doar gleznele o mai trădau și se umflau ca niște pâinici, de stat 8 ore în picioare. Nu conta prea mult, merita zicea ea, la bătrânețe va avea pensia ei. Nu a mai apucat-o, cu câteva luni înainte de pensionare s-a prăpădit.
Andra Toropoc
cu multă grijă și amețesc de la micile pătrățele. Copiii fac teme, așteaptă uniformele în aburul cald aromat împrăștiat în casă. Mami, miroase a toamnă la noi, mai devreme de la bulion și-acum de la magiun cu apret. Râdem și-apoi îi urmăresc de la geam, două cămăși pepit îmi fac semne de la revedere. Mă-ntorc spre cameră, e schimbat totul și mâinile-mi tremură pe-un material rece, cred că nu-i fierul în priză, m-au luat amintirile și-am uitat. Oftez, copiii au crescut și-au plecat, iar singurătatea miroase a iarnă.
