Scara era din ciment mozaicat, tipică pentru clădirile vechi. La început largă, a pornit apoi să se îngusteze, până acolo unde abia mai încăpea un om. Când betonul s-a terminat, au început treptele de lemn, tot mai subțiri, tot mai putrede. Când s-a încheiat și scara de lemn, a apărut cea de metal. Eram deja afară, treptele în spirală erau mici, orașul era minuscul. M-am speriat, dar am continuat să urc până am dat cu capul de cer. Atunci un chepeng s-a ridicat și propria mână m-a tras înăuntru.
Cecilia Fofiu
Dat-au pomeni pentru toți sfinții, umblat-au la vraci și popi și fost-au binecuvântați cu o fătucă, cosânzeană. Corcolit-au prunca, cu iubire și grijă, cum nu se poate mai înțelept. O mâncau din ochi când dansa ca o cadână, se înveșmânta ca o prințesă și cânta ca o privighetoare. Comoara care promitea să petreacă o viață la care ei nu au cutezat să năzuiască, că, vorba aia, dacă odorul este împlinit, părintele este fericit. Și nu au dat greș, fata lor a ajuns tare sus. Dansând pe masă la toate petrecerile de fițe.
Razvan Dițescu
Nu știu cum. De fapt știu. M-am ținut de funia aia ca un condamnat ce se ține de ultima sa dorință. Am palmele arse, genunchii sfâșiați și plămânii colmatați de aerul rarefiat. Nu m-a așteptat niciun banner în vârf. Și niciun trofeu. Nici măcar un amărât de Felicitări scris cu spray. Mereu mi-a plăcut să mă uit de sus la ceilalți. Să văd cât de mici și insignifianți sunt. Jos, oamenii se plimbă; fac dragoste; își văd de viață. Nimeni nu se uită-n sus. Nimănui nu-i pasă de cel ajuns în vârf.
