Ai auzit de bărbatul care s-a aruncat de la etajul zece?, mă întreabă șoferul privindu-mă prin oglinda retrovizoare. Mă uit la el, dar nu zic nimic. Omul ăsta avea totul: un apartament frumos, soție, copii. Dar de fata aia care și-a tăiat venele în curtea școlii? Cică din dragoste. Tac și las cuvintele să treacă prin mine ca un vânt rece. Când oprește mașina, plătesc, apoi alerg spre cimitir. Mă prăbușesc la mormântul lui și lovesc cu pumnii pământul sub care dormea bărbatul cu care am trăit 12 ani, la etajul zece.
Elena Fermuș
Majoratul n-a fost despre o rochie strălucitoare sau despre-un tort grandios cu lumânări colorate, ce-ar fi-ndeplinit dorința. Nici măcar despre trecerea la statutul de persoană adultă. Nu. Pentru că ar fi trebuit să simtă mai întâi copilăria, adolescența. Și nu le-a simțit. Pe mama; împletindu-i codițe sau liniștind-o după spaima de la prima menstruație. Pentru ea, majoratul a-nsemnat doar ieșirea din sistem. Din orfelinat. Cu valijoara plină de vise și-ntrebări, s-a urcat la hazard într-un taxi. Încotro? La mama.
Fabiola Stoi
Aveți un caiet lăsat pe banchetă, spun. Omul mă privește mirat din retrovizoare. Pe ultimul client l-am lăsat la gară, dar ia vedeți poate găsim un telefon, o adresă ceva. Deschid coperțile și țup, un iepure îmi sare în brațe. Privesc speriat spre șofer, dar el își vede de drum. Dau pagina și un arici se urcă între urechile iepurelui și amândoi își lipesc năsucurile de geam. La a treia foaie, o cioară se ridică și mi se așază pe umăr. Nu mai da pagina, îmi șoptește, că iese lupul și nu vă văd bine pe niciunul.
