Mai rămăseseră câteva zile încălzite la foc mic, intrate adânc în toamnă. Vara lui Mioi numeau țăranii vremea asta binecuvântată, era moștenire de la străbunul lor mitic, ca să sfârșească de dus în hambare tuleii de cucuruz. Azi în zori, însă, peste Măgura se lăsă o negură deasă, ca o cușmă spartă de spinii tufelor de corn. Sub deal, cățelul pământului lătră nebun până în seara și Măgura nu mai fu. Ptui, ghiavole de câine, scuipară babele către nevăzut și se cruciră. S-a gătat cu binele, Doamne. Vine iarnă grea.
Ana-Maria Butuza
Nu trebuia să mă opresc acolo, pe stradă, după ce am zărit lumina abia pâlpâind prin geamul casei pustii. Dar ceva m-a ținut. Apoi am simțit miros de blană udă și sânge. O umbră s-a mișcat în întuneric. Ochii mei au încercat să prindă ceva, orice. Am auzit pași, nu de animal, iar un lătrat gros a răscolit aerul, făcându-mi fiecare fir de păr să se ridice. Am fugit fără să mă uit înapoi, dar lătratul m-a urmărit până aproape de marginea orașului. Știu că nu am scăpat. Umbra lui se întinde dincolo de orice zid.
Vero Anttheia Teodoru
Nici nu mai știa pentru ce motiv s-a însurat cu Leanca. Ea se transformase complet, om nu mai era. Mârâia la el că nimic nu face bine, că e nevolnic, că e bețiv, că una, că alta. O alinta Laika, în gând, doar nu era nebun să îi zică pe șleau. Își imagina cum urcă singură în satelitul Sputnik 2, cum pornește spre cosmos urmând să latre la lună și acolo să nu o audă nimeni. Zâmbea tâmp de câte ori imaginea asta îi trecea prin minte, dar nu dura mult, îl trezea brusc zgomotul de ușă trântită la nervi.
