Fata îl aflase la gunoi. Mare, bătrân, speriat. Ta-su nu l-a vrut, dar lângă ea își aflase o casă. În acea seară l-au găsit cu colții în jurul gâtului bărbatului, cu botul plin de sânge negru și cald. L-au închis pentru eutanasiere. Ar fi vrut să-și ia rămas bun. Nu o s-o mai vadă. În a doua noapte pași mici, hotărâți, zăvorul cuștii, o mângâiere pe ceafă, plecăm, numai noi doi, nu te las, el venea în fiecare noapte și îmi făcea rău, merita, plecăm. Au dispărut. Un pas de copil. Un pas de fiară. Oare? Două urme. Liniște.
Răzvan Dițescu
Eram imobilizat, cu fularul încă pe gură. În aer se simțea izul gazelor lacrimogene, amestecat cu cel al promisiunilor de răzbunare. În secția de poliție, un burtos mă-ntrebă: Ce-ai făcut? Am apărat culorile, răspund. Zâmbește. E doar un meci. Nu e. E derby-ul. Unicul derby. E totul. Când mi-au dat drumul, afară ploua. Pe zidul de vis-à-vis scria: Muie Steaua. Am scuipat sângele închegat și am plecat spre stadion. Pentru culori. Pentru mine. Pentru demonul care urlă de fiecare dată când aude fluierul arbitrului.
Lucian Pătru
Vârful brazilor se opintea să ție Carul Mare să nu se prăvălească peste cabana ce respira fum proaspăt prin acoperișul de șindrilă. Țipătul ciuvicăi o făcu să lase caierul de lână deoparte și să iasă în aerul rece zgribulit pe prispă. Nemișcarea se răspândise ca lăstarii de iederă printre faldurile nopții, doar dulăul, cu botul ieșit din coteț, rodea nestingherit din osul abundenței. Ea își duse colțul năframei peste buze și oftă. El va simți frigul ăsta-n tranșee? Mai bine să-l simtă decât, și se închină și intră.
