De câte ori mă apropii de gard, stomacul mi se face nod. Mă uit printre scânduri, dar nu văd nimic. În mintea mea trăiește un monstru cu colți și ochi aprinși, care sfâșie oameni. Noaptea, îmi apare în vis și mușcă bucăți din mine. Dar monstrul adevărat e în casă. Are chip de om, poartă curea și miroase a alcool. Îi spun tata. Într-o dimineață, când n-am mai putut îndura, am fugit. Dar, înainte să dispar, am scris cu vopsea albă pe poartă: Atenție, om rău. De atunci, nu mi-a mai fost frică de câini.
Ionuț Morariu
E plină țara de hoți. Dar mie încă nu mi-a furat nimeni inima. De vină este Marcel. Marcel este un cățel. Mic, gri, jerpelit, fără caracter. Mi l-a lăsat fosta. Stă la ușă, mârâie și-mi strică potențiale relații. Miroase tot și distinge cu ușurință esența de aparență, sutienele cu push up de simple bustiere, precum și sufletele date cu ruj. Nici una nu trece testul Marcel. Are nas de psiholog holist și lătrat de soacră. Cred că de aia vizitatoarele mi-au și scris pe ușă. Cel mai rău câine. Nu mușcă, te judecă.
Pompilian Tofilescu
În liceu am avut un coleg poreclit Cățelul. Era singurul care căra într-o servietă voluminoasă toate manualele îmbrăcate în coperți de plastic și caietele frumos liniate, câte unul pentru fiecare materie - nu ca noi, câteva coli într-o mapă subțire. În aceeași servietă găseam frumos împachetate sandvișuri pe care i le mâncam înainte de a veni pauza mare. După o vreme a început să ascundă sandvișurile și să nu ne mai lase să copiem după caietele lui la lucrările de control. Așa a devenit Cățelul câine rău.
