Nea Ion urla cât era ziua de lungă. Ba la copii, ba la muiere. Dacă i se părea ceva pe dos, umfla pieptul ca un taur și se certa cu toți sfinții din calendar. Vecinii nu prea îi călcau pe dinainte, știindu-l zurbagiu nevoie mare. Mezinul, Dumitru, pâinea lui Dumnezeu, zici că nu erau frați, nu alta. Avea o vorbă bună pentru toată lumea, ajuta fără preget. Când Dumitru o strânse de gât pe Saveta, cumnată-sa, Ion plânse ca un copil și ceva se stinse în el. Cumva știuse dintotdeauna.
Ana Maria Dobre-Nir
Casa lui era atât de curată, încât OCD-ul părea parte din design. M. s-a descălțat și a început să danseze în picioarele goale, oja mov de pe unghii lucind pe pardoseală. El a venit, a sărutat-o lent, și când ea a deschis ochii, din perete a țâșnit un câine cu trei capete. Nu a lătrat. Doar respira greu, în canon. El, netulburat: Poți să te așezi. Nu mușcă. Doar capul din mijloc e anxios. A schimbat vinylul cu ceva obscur și a întrebat calm: Sec sau demidulce? M. i-a răspuns: Decide tu, sigură că murise în lift.
Alice Bancu
zici tu, omule, despre mine, dar pe tine te vezi? M-ai luat de lângă frații mei și când ai dat de greu, m-ai părăsit. Te-am căutat peste tot. Am scapăt din adăpost, am trăit pe străzi, mai că am redevenit sălbatic precum străbunii mei. Pe care tot tu i-ai condamnat să-ți fie cei mai buni prieteni. Cu așa prieteni, n-am nevoie de dușmani. Nu vă apropiați, mușc. Ce zice mama ta, copile, să vin și eu acasă? Vin, nu credeam că mai știu să dau din coadă. Norocul vostru că nu pot rezista puilor de om.
