Se așază la o masă. Din ochi își alege un bărbat necunoscut care să aibă statura lui. Îl privește doar din spate. Își soarbe vinul alb dintr-un pahar asudat. Încet devine ușoară și simte muzica curgându-i prin vene. Leapădă pălăria de paie și pantofii. Se îndreaptă spre centrul pieței, se amestecă printre dansatori. Brațele-i devin fluide precum crengile de salcie, picioarele știu ritmul. Când se învârte, fusta largă de organza face un cerc perfect, roșu, în jurul ei. Închide ochii și îl simte din nou lângă ea.
Elena Fermuș
Eram conștientă că odată-nghițită acea pastilă, voi fi practic o impostoare. Una ce-și păcălește propriul creier. Nu am avut de ales. Se ridicase un zid între mine și mine, și nu mai aveam resurse îndeajuns ca să mă regăsesc. Așa c-am înghițit-o, iar creierul a înghițit gălușca. N-a făcut diferența, credea că sunt bine, în sfârșit. Și m-a răsplătit c-o porție zdravănă de râs colorat. Roz. Dar n-a durat mult; după râs vine și plâns. Și mi-am dat seama că nu de pastile aveam eu nevoie, ci s-aud vorbe. Spune-mi orice.
Monica Bologa
De ceva vreme, nu mai ies din cameră. Aerul e greu, miroase a tristețe, a cafea rece și a tăcere. El deschide zilnic geamul, aduce flori, vorbește prea mult. Nu mai simt nimic. Azi a tăcut și el. A strâns cana de pe masă, și-a luat geaca și, fără să se mai uite înapoi, a spus: Nu mai pot, Euforia. Plec. După câteva ore, ies și eu. Aerul rece mă izbește în față. Jos, un bărbat fumează sprijinit de perete. Mă privește hipnotic. Bună, zice. Pot să te invit la o cafea? Eu sunt Mihai, Durere Mihai. Zâmbesc. Încă zâmbesc.
