Dorința de a uita tot m-a făcut să urc singur pe munte. Da, știam că vine furtuna. Da, știam că vine înghețul. Când viscolul m-a prins și am căzut în zăpadă, am început să râd. Era un râs care venea din inimă, nu din rațiune. Simțeam cum mă pierd, dar nu-mi mai păsa. În clipa în care frigul mi-a închis ochii, i-am văzut chipul. Chipul ei. Ființa pe care o iubisem cel mai mult. Apoi nimic. La cinci minute după ce m-au găsit, am zâmbit. Medicii au zis că-i spasm postmortem. Eu știu că era euforie.
Georgiana Gabriela Fodor
Frig. Agitația dimineții. Pe drum, ea, cu o poșetă cât un carnet de elev, trece ca o regină clipind repede din genele false. Îi cedez trotuarul. Mă apropii de ea, pensionara de 70 de ani care merge la serviciu să poată plăti curentul. În studenție lucra la garderoba bibliotecii, m-a certat că nu aveam agățătoare la haină. Știu, face parte din educație. Platon ne învață ce este un om virtuos. Toată viața am învățat să fiu bună, m-am alimentat constant din idealuri. Doar așa pot fi tot timpul euforică.
Fabiola Stoi
A venit și multașteptatul. Mic, bolnăvior, născut prematur, se luptă să răzbească. Mama e cu el, îl ține în viață, îl sprijină să se împlinească, mic pui de om venit neajutorat în lume. Fiecare zi e o bătălie câștigată, fiecare noapte trecută cu bine e un dar de la Dumnezeu. Mama e într-o vervă continuă. Orele de nesomn nu mai contează, nici efortul zilnic de a fi prezentă în veghea și somnul copilului. Nu mai contează nimic altceva decât cel mic, cu zâmbetele lui rare, praznice pentru părinți.
