Cu ochi injectați pilotez aparatul, zdruncinat de tirul de artilerie. Sunt fericit. Am umblat în măruntaiele avionului. În cutia neagră este testamentul meu, despre tineri înfometați, umiliți, măcelăriți în acest război. Ura îmi urcă în coșul pieptului. Îi văd oficiind în templul războiului. Ei sunt de vină, doar ei trebuie să plătească pentru măcelul comandat. Testamentul meu va ridica în picioare popoare întregi. Deschid ochii. O durere ascuțită îmi paralizează picioarele. Arunc pătura de pe mine. Nu am picioare.
Răzvan Drăgoi
Totul se rotea. Ochii vedeau mici lumi al căror stăpân eram. Îmi era, în același timp, foame și silă de senzații. Simțeam, dintr-odată, tot. Aici și acum. Uram oamenii, din rândul cărora proveneam. Din cauza lor, nu puteam fi decât semizeu. Götterdämmerung? Menschendämmerung? Era amurgul zeilor sau al omenirii? Sunteți doar o gașcă de sclavi. Uitați-vă la mine. Regele Șopârlă poate orice. Pentru că eu știu că raiul și iadul vin prin același ac. Primul este euforia. Al doilea sunetul prelung al defibrilatorului.
Gabriel Rusu
În timpul Marii Crize de Matcha, mă perindam pe străzile orașului ca un câine maidanez, căutând cu disperare licoarea după care îmi ardea sufletul. Aș fi pus la bătaie solda mea de corporatist pe două luni doar pentru o poză postată pe social media, fiindcă vezi dragul meu cititor, setea e de mai multe feluri, iar dorința mea acerbă era să fiu celebru. Am călcat într-o baltă accidental. O broască, supărată de purtarea mea indolentă, a țopăit înspre lac. Atunci m-am luminat. Mătasea broaștei mi-a adus celebritatea.
