Unde? l-am întrebat. O să vezi, va fi o surpriză, mi-a spus zâmbind. Am fugit să-mi cumpăr sutien, chiloți, colanți, m-am epilat, coafat, machiat. La trei eram deja în mașina lui. Ce bine miroși, mi-a spus, atingându-mi ușor gâtul. Am crezut că mergem la hotel. Dar a oprit lângă un lac. Afară era frig, iarba plină de frunze și castane. A întins o pătură pe iarbă și ne-am așezat. După două ore de poezii, tăceri, priviri, l-am întrebat: ne dăm ori nu ne dăm în bărci? A zâmbit. Îmi pare rău, nu știu să vâslesc.
Fabiola Stoi
Dilema e majoră, sapă crevase în minte. Mi-e frică de înălțimi și de mașinile din parcurile de distracții. Dar îl văd cum privește cu jind bucuria copiilor din balerina mecanică. Bărcuțe se rotesc ca niște mici Terre, în jurul axei lor și în jurul centrului, la viteză de autostradă. Bine fie, îi spun, să mergem. Urcăm în bărcuța albastră, îl prind de mânuță și închid ochii. Spun în gând Era odată ca-n povești, era ca niciodată. Când ajung la Cobori în jos, aud vocea veselă: gata mami, deschide ochii, a fost super.
Titela Durnea
Noi. O barcă ce plutește în derivă. Un ocean verde, din care ne fixează pești-spadă: reproșuri, regrete, întrebări fără răspuns. Rechinii dau și ei târcoale, simțind miros de sânge și inimă rănită. Când realizăm că ne-am privit mereu, dar nu ne-am văzut niciodată, se face lumină. Și-un vortex ne trage lacom din ocean în mare, din mare-n fluviu, din fluviu-n râu, din râu în izvor, din izvor în pântecul muntelui. Iar muntele ne picură peste frunzele toamnei, de pe care două păsări colibri ne sorb.
