Pregătesc în tăcere ambele bărci, deși știu bine că uneia îi lipsesc azi mâinile care s-o vâslească. Dar o voi face eu, cu mâinile mele, nu pot s-o las să se scufunde-n uitare. Le-așez pe-amândouă pe apa-n care plutește puf de păpădie adus de vânt. Suflu ușor peste el și fac valuri. Valuri de-alean. Bărcile albe, făcute din foi din blocul de desen, prind să se miște și ele. Plutesc îmbrățișate, ca-ntr-o aducere-aminte, pe apa din copaia de tablă. De acasă. Vezi, surioară, ne dăm iarăși cu barca.
Yuka Brevi
Aș putea să te plimb cu barca, mi se adresă într-una dintre zile salvamarul musculos, cu fața brăzdată de soarele verii și cu o sprânceană ușor ridicată. Nu te costa mult, adăugă el, scuturându-și un pectoral de nisipul cățărat într-un moment de neatenție. Am vrut să-i răspund, să-i spun că regret sincer că am rău de mare, dar gândul și ochii îmi plecaseră către boxerii Vilebrequin Moorea, viu colorați cu pești morți, care fâlfâiau în briza cu miros de sare, ca steagul Uniunii pe Turnul Londrei.
Georgiana Gabriela Fodor
O noapte fără lună și fără vânt. Pe Atlantic plutește într-o liniște eternă cel mai mare și de nescufundat vapor. Fac baie? Vreau cu spume. Ăsta e ghețarul. Pune și muzică. The sun is sleeping quietly. Cojile de nucă sunt bărcile de salvare. Era rece apa, mama? Bărcile se îndepărtează. Totul e un joc reluat fără oboseală. Un film derulat la infinit. Un copil care caută răspuns în fața inevitabilului. Măreție și degradare. Răsărit și apus. O coajă de nucă ne desparte firav de moarte. Ne jucăm cu patimă.
