M-a priponit Nelu aseară în gardul viu din spatele blocului. Mi-a spus că am țâțele ca pietroaiele, mai tari ca ale Mariei de la scara B. Toți o cred pe Maria și frumoasă, și deșteaptă. Nu suntem prietene. Eu aș vrea, dar ea nu-mi răspunde la Ce faci. Nelu mi-a lăsat o vânătaie pe picior și mă feresc s-o vadă mămica. Ea mă vrea cuminte, dar nu știe că eu m-aș plictisi dacă-aș fi. Dacă eram ca Maria, mă țineam bățoasă, nu puneau ei mâna pe mine. D-aia, când mă dau în leagăn la bătător, îi las să se uite sub fustă.
Ioan Serediuc
M-am dat în bărci cu vecina, doar ca să nu mă mai bârfească scara că n-am succes la femei. Ea, cu o pălărie ca o umbrelă deschisă, eu cu două mâini stângi la vâslă. Lacul era liniștit până am început să schimb eu direcția. Ne-am învârtit de trei ori în cerc, acostând în trestii și nu știu cum, am scăpat și vâsla. Vecina, calmă: Aici petrecem noaptea asta. Eu: Perfect, doar să nu afle soțul dumneavoastră unde am ancorat. Ea a zâmbit: Stați liniștit, el e paznicul lacului. Ne găsește până dimineață.
Andreea Marza
Istoria se scrie singură. Literele se aliniază în formații ordonate, patrulează prin fraze tăioase. Titlul, ca o dronă imensă, bombardează blocurile de cuvinte. Inimă. Like. Sorry. Scroll mai departe. Rup foile și le arunc în mare. Gata, nu mai scriu despre război. De fapt, nu interesează pe nimeni. Noi, aici. Ei, acolo. Două bărci în apele tulburi ale aceluiași ocean. Dar furtuna asta mă ucide pe dinăuntru și iese din mine prin cuvinte, așa cum iese lava unui vulcan prin crater. Toată lumea arde. Nimeni nu țipă.
