Cuvânt frumos. Amurg. Dar mie îmi plac zorii. Sunt două lumini. Zorii cad ca o mână rece pe pielea de sub plăpumi. Conduc pe străzi unde doar câinii știu că e dimineață. Orașul miroase a benzină rece și pâine caldă de la brutărie. Un om strânge gunoaie, o femeie își aprinde prima țigară. Sunt ca niște fantome prinse între noapte și zi. Farurile mușcă din ceață, iar în oglindă văd cum noaptea se dezmembrează. Zorii nu au nimic sfânt. Orașul se trezește murdar, dar viu, ca o curvă care știe prea bine ce o așteaptă.
Arthur Ianoși
Când și-a înfipt caninii-n jugulară, sângele avea gust de pucioasă și a simțit chemarea străbunilor, i-a văzut pe Vlad Dracul cum hăcuia spahii, pe contele Orlok cum îl preaslăvea pe Belial, pe doamna Bathory înlănțuită în castelul Čachtice și pe Peter Plogojowitz mestecând kislovari. Prada încă se zbătea sub el, agățându-se de viață precum cârnații de grindă. Sentimentul era sublim. Atunci apăru Mila. Costi, porcul se pârlește când e mort, nu înainte. Avem asomator. Jur că n-am mai răbdat, poftă de șoric. Mare.
Nic Ularu
Și istorie. În 1986, am semnat la Teatrul Mic scenografia piesei Amurgul Burghez de Romulus Guga, în regia lui Dan Pița. În distribuție erau Ștefan Iordache, Carmen Galin, Poldi Bălănuță, Dinu Manolache, Florin Călinescu, și mulți alții. În plin amurg comunist, Guga arunca o privire orwelliană în curtea vecinului, descriind o societate în care omul era distrus de sistem. Numai un scriitor putea să intuiască ce se va întâmpla în viitor cu alții, fără să prevadă ce urma să se întâmple cu noi doar 3 ani mai târziu.
