Șase dimineața. Cafea cu lapte și scroll. Trei minute furate din pauza de la zece, știri interne. Facebook la prânz, printre salată și piept de pui la grătar. Insta pe drumul spre casă, cu zâmbete false și perfuzie de validare. Siestă cu podcasturi despre wellness și terapie online. O ultimă țigară, pe balcon, un mesaj, și telefonul alunecă fără voia ei, de la etajul zece al zilelor fade. Ridică ochii să blesteme tăcut și crepusculul o lovește în moalele capului cu valuri de viață și lumină călduță.
Dana Rus
La căderea nopții ies strigoii, spuneau sfătoase babele, și ea râdea odată cu ceilalți, să se amestece cu ei, să nu-și dezvelească sufletul, să nu-i știe nimeni taina. Și la fiecare răsărit de lună-și pregătea ritualul. Un duș cald, niște lumânărele, un pahar cu vin. O rugă. Poate acum nu va veni. Poate de data asta voi scăpa. Orele mici ale dimineții o prindeau însă în aceeași extenuantă rutină: privind cu ochi ficși, peste flaconul desfăcut de pe noptieră, prin televizorul care mergea în gol.
Horațiu Dudău
Miei în lapte, uitați în stâni obișnuite cu întunericul, sug din albastru, golind ziua de lumină ca pe un uger. Soarele moare calculat, ca într-o eutanasiere repetată, adusă la nivel de artă. Câinii nu înțeleg, dar știu că e momentul când, toți la un loc, vor adormi cu spaimă. Oile numără ciobanii. Niciodată destui, întotdeauna prea oameni. Doar lupii zâmbesc, trăgând cu colții luna cât mai sus pe cer, nu mai au răbdare. O foame eternă domnește. Nu mai contează pentru cine a sosit ultimul amurg.
