- Încotro?
- Spre China, un alt focar al culturii Orientului antic.
- La ce dată ne oprim?
- Chinezii au o civilizație străveche. Într-un fel, mi-e greu să aleg momentul. Și știi de ce? Pentru că în cultura chinezilor de azi se regăsesc elementele culturii lor de acum 3.500 de ani, dar într-o formă evoluată. Chiar și scrierea actuală are legătură cu semnele de pe "oasele de ghicit" din acele timpuri.
- Și tu nu vrei să programăm computerul pentru perioada aceea? N-ar fi greu.
- Știu. Dar pentru interesele noastre muzicale e mai bine să ne ducem în China "clasică" și să cunoaștem perioada în care a trăit marele filozof Confucius (551 - 479 î. Hr). S-a născut cu numele Kong Qiu.
- Ăsta parcă-i nume de marțian.
- Ai venit la părerea mea? Glumesc. Nici egiptenii tăi și nici chinezii mei nu sunt extratereștri.
- Păcat! Asta mă face să mă simt cam singur...
- Nu ești singur, ești cu mine și te invit să mă însoțești în toate locurile în care vom putea descoperi muzica aici, în China ultimului mileniu înaintea erei noastre.
- Îmi iau și două bețișoare, poate mă aleg și cu o porție de orez.
- De ce nu? Ei cultivau orezul și atunci.
- Și cântau în timpul acela?
- Cântau și oftau. Stai s-auzi cuvintele unui cântec popular: "Cum trăiesc în libertate gâștele sălbatice / Odihnindu-se în arborii stufoși ai fluviului Yu! / Dar noi, țăranii, niciodată odihnindu-ne, veșnic lucrând pentru stăpân, / Nu ne putem nici măcar semăna meiul sau cultiva orezul!"
- Ehei! Și în vechea istorie a marțienilor existau astfel de nedreptăți, dar asta a fost foarte, foarte demult.
- Te cred. Revenind la muzică: în societatea vechilor chinezi, nu cântau numai țăranii oropsiți.
- Evident. Spune-mi dacă greșesc când ghicesc că muzica era prezentă în ceremoniile religioase...
-... și civile sau cu ocazia celebrării evenimentelor istorice.
- Bănuiam.
- Ceea ce sunt sigur că te interesează foarte mult să afli, ca "învățăcel" ce ești, e prezența obligatorie a muzicii în programul educativ al tinerilor din familiile aristocrate.
- Zău? Asta se notează pentru programul nostru școlar.
- Foarte bine. Tu, ca marțian, te miri, probabil, de orice fel de muzică auzi. Eu, având o educație europeană, mă minunez de culturile orientale cu specificul lor. La chinezi, subtilitatea merge până într-acolo că înțelesul unui cuvânt se schimbă în funcție de intonație.
- Același cuvânt înseamnă "alb" și apoi "negru" dacă-l intonezi altfel?
- Ceva de genul ăsta. Oricum, muzicianul trebuie să sublinieze și prin sensul melodiei aceste diferențe aproape insesizabile pentru necunoscători.
- De aceea cântărețul face salturi atât de mari ale vocii și cântă ba gros, ba subțire și strident?
- Și de aceea, dar mai este ceva specific muzicii chinezești - fie ea antică sau actuală: sistemul pentatonic, adică bazat pe numai cinci sunete.
- Parcă celelalte sisteme au șapte sunete, nu?
- În general, da.
- Îmi sună și acum în "urechi" (adică în aparatul de auzit), cum m-ai învățat data trecută: do re mi fa sol la si. Exact șapte.
- Cele cinci sunete ale chinezilor, în orice combinație s-ar afla, sunt inconfundabile.
- Știi cu ce îmi seamănă mie? Hai să-ți mărturisesc. Când eram pe Marte, după ce s-au descărcat instrumentele muzicale aduse de pe Pământ, m-am jucat și eu cu câteva dintre ele. Pe clapele negre ale pianului mergeam în sus sau în jos, le apăsam pe sărite...
- ... și îți ieșeau melodii asemănătoare cu muzica asta a chinezilor. Știu de ce: pentru că erau tot câte cinci sunete aranjate ca la ei, în sistem pentatonic. E o simplă coincidență, dar mi se pare formidabil că "urechile" tale au sesizat-o.
- Bravo, Marty! Ești genial!
- Hei, ce tot faci acolo?
- Am poftă de ceva dulce și mă laud singur, ca să te fac să spui: "laudă-mă gură, că-ți dau o prăjitură", iar eu să-ți răspund: "dă-mi!".
- Ha-ha, drăguțul meu marțian a obosit. Uite cum facem: îți mai spun două vorbe despre instrumente și apoi mergem acasă, că ne dă mama și prăjitură și tot ce vrei.
- Mniam-mniam...
- Chinezii au foarte multe instrumente din toate grupele, făcute din atâtea tipuri de materiale, încât să poată obține o mare bogăție a timbrelor: piatra, argila, arama cu aliajele ei, pielea, lemnul, tărtăcuțele, mătasea...
- Tărtăcuțele nu sunt rude cu dovleacul?
- Ba da, dar mai mici și în forme tare nostime.
- Dintre instrumentele cele mai vechi și mai răspândite, am să-ți prezint qin-ul.
- Chinul? Nu mă speria! Eu vreau să-nvăț de plăcere.
- Așa se numește un instrument de coarde, un fel de țiteră. Îi spune și guqin.
- Oare scoate sunete dulci? Mmmm... îmi lasă gura apă...
- Poate, uneori, dar nu e de mâncat, dragule.
- Păcat!
- Putem auzi cum sună?
- Putem!
- Ce delicat cântă... ce îmi mai arăți?
- Alt instrument, dar de suflat. Se cheamă sheng și are o cutie de rezonanță făcută din lemn, metal sau tărtăcuță uscată, cu 12 până la 17 tuburi de bambus cu ancii de metal.
- Ascultăm și noi ceva?
- Sigur că da! Iată un pasionat al acestui instrument. L-a adus cu el în Anglia și a dorit să bucure ascultătorii cântând la metroul din Londra sau în alte locații. S-a făcut remarcat. Vei vedea în scurtul exemplu care urmează pentru "cine" a ajuns el să cânte.
- Oooo! Regina!!!
- Dar se cântă uneori la sheng și în sala de concert. Haide să ascultăm!
- Ce mult mi-a plăcut! Vreau să te întreb dacă știi mai multe despre această lucrare. Parcă auzeam ciripitul unei păsări. Mă simțeam în mijlocul naturii. Nu știu să explic.
- Da, Marty, "urechile" tale funcționează foarte bine! Am ascultat împreună o piesă tradițională chineză. Îi spune: "Pasărea Phoenix își etalează aripile". Se aude și ciripit și mișcări de aripi, se aud multe lucruri transpuse cu talent pentru sheng.
- Mai vreau să știu la ce instrument cântau cele patru fete. Mi-a fost clar că ele acompaniau, dar m-a impresionat și partea lor.
- Cântau tot la un instrument vechi, numit pipa. În vechea Chină de acum peste 2000 de ani, o celebră frumusețe, Wang Zhaojun, implicată în istoria acestei țări - pentru care se spune că a adus pacea -, apare în toate reprezentările cântând la pipa.
- Ce interesant! S-ar putea să mă tenteze să revin în China. Dar nu acum...
- Știu! Ar mai fi multe instrumente de descris, dar ți-am promis o pauză dulce, de care și eu am mare poftă.
- Uraa! Cu toată viteza, direcția prăjituri!
Pentru cei care îl cunosc bine pe Marty, nu e de mirare că are poftă de o prăjitură. Dar vă asigur că nu exagerează cu dulciurile. Și nici prietenul lui pământean. Și... nici măcar eu!!! Pe sâmbăta viitoare!
(va urma)