Doctorul mi-a spus că depresia e ca un amurg interior: lumina nu dispare brusc, ci se retrage încet, până uiți cum arată ziua. M-am uitat în oglindă. Pupile dilatate, obraji trași. Afară, soarele cobora. Mi-am făcut un ceai, dar mâinile îmi tremurau. Începeam să cred că nu mai există dimineață. M-am întors din nou spre oglindă. În spatele meu, apusul ardea. Un gând ciudat mi-a străbătut mintea: dacă lumina nu pleacă, ci doar se ascunde în noi? Poate că nu s-a terminat nimic. Poate doar trebuie să mă întorc după ea.
Cristian Palade
Din depărtare, se aud tălăngile. Bucuros, ies la poartă și, pe sub mâna streașină, văd ciurda. Driganele noastre intră în curte, vegheate de marele disc roșiatic, ce stă la pândă pe după coastă. Le mân înspre grajd, lent, în voia lor. Două mâțe se zbârlesc, îngrozite, de zici c-au văzut o armată de draci. Găinile intră speriate-n coteț. Leg driganele de iesle și bunicul începe să le mulgă, cu sârg. La final, îmi strecoară o cană de lapte proaspăt și spumos. Are câteva mizerii prin el, da' ce mai contează, e divin.
Aurelian Țolescu
Soarele nu apune niciodată ci doar își schimbă scena, trecând dintr-un ochi în altul al lumii. Când pleoapele occidentului se lasă grele, orientul își deschide privirea proaspătă spre lumină. Dar amurgul adevărat nu ține doar de lumină și cer. El se naște în suflet, când nu mai zâmbești la parfumul liliacului, când nu mai vrei să împărtășești o poveste sau să te bucuri de lucruri mărunte. Atunci chiar și soarele de amiază pare să apună în inima ta, lăsând în urmă doar o umbră a celui care ai fost cândva.
