Ca după o furtună în care natura se dezlănțuie și norii rămân pe cer ca o pălărie, plumburii, cu nuanțe de violet, de albastru intens, iar sub ei, soarele apune jucându-se cu toate nuanțele de roșu, portocaliu și galben, așa era ea. Așa îi era stilul. Așa îi era spiritul. Picăturile ce îi scânteiau pe față, fie de ploaie, fie lacrimi de mult trăite sau de mine provocate, erau însoțite de privirea caldă, de zâmbetul ce așeza lumea pe făgașul ei. Mă agăț de fiecare strop ca să o regăsesc. Dar mereu e secetă.
Cristian Nedelcu
Dumitru îi dădu calul mirelui, să treacă râul. Fusese de față când ursitoarele îi hărăziseră să moară înecat. Calul scutură din coamă și câțiva stropi fură de-ajuns pentru ca mirelui să-i sune ceasul. Mai dă-i zile, Doamne, se tângui în zadar Dumitru. Nuntașii, neamuri, străini, ridicară din umeri. Nici ei n-aveau zile de dat. Doar mireasa înlăcrimată își dezlegă părul ca tăciunele și îl împărți în două cozi. Jumătate mie, jumătate lui, gândi, iar bărbatul se ridică, o luă pe cal și se pierdură în lumina amurgului.
Ana Ludușan
Se uită la noua ei prietenă în lumina amurgului. Pură și rebelă, cuminte și sălbatică, deșteaptă foc. O figură de sfântă. Păr imens, bogat, de o frumusețe rară, ochi puri, pielea albă ca laptele, catifelată precum a copiilor. Cuvintele-i sunt rare și măsurate, o cheamă mai ales cu trupul. Acesta vorbește într-un limbaj codificat, puțină lume îi înțelege discreția și măreția. Hotărât lucru, își spune Șefa Maidanului, pasărea măiastră trebuia să intre în colivia mea și iat-o înăuntru. De acum trebuie doar jumulită.
