Ziua mă descurc cumva, dar noaptea o să mor de dor. Te rooog, nu pleca. O să supraviețuiești; uite, îți las tricoul meu, te va ajuta. Și a plecat. Mi-am tras tricoul pe mine și am început să plâng cu sughițuri. O bătaie în ușă m-a întrerupt. Vecinul. Faceți gălăgie, nu pot să dorm. Nici eu, i-am zis, răvășită. Vreți să-mi citiți ceva? M-ar ajuta. M-am întins în pat și l-am chemat lângă mine: Hai, citește tot. Dimineață, înainte să plece, mi-a zis că o să-i fie dor. I-am spus: ia tricoul ăsta. Te va ajuta.
Arthur Ianoși
Singur, sub cerul lichid de stele, Sigurd își amintea că noaptea e mai vie și mai bogată decât ziua. Călăuza care trebuia să-l ducă la ai lui îl abandonase fără să-i lase vreo hartă. Simțea cum hăitașii se apropie. Gheața îi vorbea în șoapte, iar el îi răspundea ca un fugar pierdut în drumul propriului său suflet. În depărtare, aurora se unduia fantomatic precum un Dali cosmic pictând tăcerea. Nu mi-e frică de întuneric, gândi el, mi-e frică să nu se termine și să nu mai am unde să mă ascund.
Dorin Vasile
L-am cunoscut într-un bar de lângă cămin. Era iarnă și se întuneca devreme. Venea din Tromsø, un oraș aflat la capătul lumii. Vara, la ei soarele nu apune niciodată. Ne-am logodit. După facultate, s-a întors acasă. Pentru pregătirile de nuntă, după cum am stabilit. Îmi scria în fiecare noapte. Am început să visez că trăiesc și eu acolo, într-o lumină care nu se mai termină. În ziua plecării, Ursulino m-a privit trist. La aeroport mi-am sucit glezna. Un mic accident, ridicol, dar suficient cât să mă întorc acasă.
