Când ai plecat, ai luat cu tine și umbrele din casă. De atunci pereții dorm luminați. În dulap, hainele s-au uscat de tăcere. Încerc să te refac din lucruri care îți plăceau. Te cos cu ață roșie pe marginea patului, dar te destrami la primul oftat. Nopțile sunt nesfârșite, aud cum îți crește din nou respirația în aerul gol. Mă întind spre ea și mă lovește frigul: dens, viu, aproape tandru. Mi-e dor de îmbrățișarea ta. Închide ochii, iubito, îmi spuneai, avem tot timpul din lume. Dar m-ai mințit.
Ionuț Morariu
Draga mea, întreaga tragedie a scriitorașilor vine de aici. Că nu știu să stea singuri într-o cameră. Vezi tu. O experiență de viață nu poate fi mai interesantă decât o frază izbutită. Să luăm bunăoară dragostea dintre mine și tine. La fel ca orice călătorie, iubirea este o experiență vulgară, obositoare, plină de umori. Dar când o descriu, ea capătă formă, sens, ritm. În plus, ai observat? Pe hârtie, nu ne certăm niciodată. Dacă înțelegi, atunci de ce ai plecat plângând în noapte? Doamne, cât te iubesc. Proasto.
Dan Banu
Să îți adun miresmele neumblate ale trupului, așa cum sălbăticiunea adună urmele ciutei în desișul pădurii, să-ți culeg tremurul buzelor, așa cum pânza de apă le culege pe ale cerbilor și se încovoaie înfiorată, să-ți număr gemetele, așa cum bufnita numără trecerile răscolitoare ale vântului însemnând miezul nopții, să mă las topit în rotundul privirii tale, cum se lasă Luna în apa din ciutură, să plec ca și cum aș veni, să stau ca și cum n-aș mai fi. Până când? Atâta timp cât să visez voi ști.
