Ultimul zâmbet al lui Petre Deselnicu

Pentru că i s-a spus şi "Campioana unei mari iubiri", n-aveam cum să nu fiu fascinat de ea. Fotbalul, înţeles ca o poezie ce se cânta la peluză, era dincolo de o victorie sau o înfrângere. Le-am învăţat pe de rost numele celor care o picuraseră cu dragoste, ca să o mute dintr-un stadion legendar în inimi de suporteri. Primilor cavaleri ai acestei iubiri le-am învăţat numele din cărţile de istorie ale lui Nea Vanea. Pe ultimii i-am adulmecat în copilărie, când nu înţelegeam prea mult dincolo de fascinaţia unor steaguri alb-albastre, a unor fanioane dorite obsesiv şi a unei jucării din plastic ce reprezenta leul de pe stema Campioanei. N-am fost niciodată un suporter fanatic al Universităţii Craiova, doar pentru că nu am ţinut niciodată definitiv decât cu o singură echipă: FC Argeş. Dar am fost un simpatizant necondiţionat al oltenilor, nu doar pentru că una dintre bunicile mele e de dincolo de Olt. Uneori am fost frustrat că nu m-am născut acolo, să pot să plâng şi să urlu de fericire asemeni multora dintre prietenii mei fericiţi de soartă cu iubirea pentru Campioana unei mari iubiri. O echipă aterizată printre noi în 1972, la primul ei titlu, unul jonglat pe ghetele de fotbalişti rasaţi purtate de Oblemenco şi Deselnicu. Primul, Tunarul Băniei, s-a dus acum aproape şapte ani, direct de pe marginea unui teren din Maroc. "L-am pupat pe Oblemenco de mai multe ori decât am pupat-o pe nevastă-mea, aşa de multe goluri a dat" a spus Petre Deselnicu, fundaşul primei campioane a Craiovei. Luni de dimineaţă, nea Petre s-a dus în Ceruri, să-şi regăsească prietenul şi să-l mai pupe, pentru că sigur, şi acolo, Nelu Oblemenco marchează. A murit chiar zâmbetul Craiovei fotbalistice. Omul care nu ştia decât să glumească, hâtru, ager, mereu parcă nemulţumit. Habar n-am ce aş putea să scriu după câte s-au spus deja. În primăvară, nea Petre venise pe Cotroceni, cu Universitatea, într-o superbă nocturnă. Craiova învingea Naţionalul lui Zenga cu 2-1 şi după meci, la o poartă de acces spre vestiare, un paznic îngust îl împingea pe nea Petre, nelăsându-l să intre, că n-are legitimaţie de acces. Mai mulţi spectatori priveau uluiţi scena. Nea Petre zâmbea amar şi îmi închipui că nu prea îi venea să creadă. "Măi, e Petre Deselnicu, lasă-l să intre. A jucat mai multe meciuri prin divizia A decât câte seminţe ai mestecat tu privindu-le!" a spus unul dintre cei ce priveau. Nea Petre s-a uitat spre el şi a râs mulţumit. Era ca şi cum dăduse cu împrumut o glumă, ba chiar una care şi-a făcut efectul. Zâmbetul acela, de om care crede în puterea zâmbetului său, n-o să-l uit niciodată. Ştiu sigur că acum, Acolo, nea Petre zâmbeşte şugubăţ, ca de o glumă bună pe care ne-a făcut-o iar.