Acum știu. Nu trebuia să te iubesc pentru că-mi făceai rău. Dacă nu te părăseam, probabil că mă băgai în mormânt, că-ți plăcea să-mi arăți că ești stăpân în casa ta. De fapt era casa mea, dar nu te încurcai tu în detalii de felul ăsta. Să știi că nu am chemat eu poliția. De la spital au chemat-o, când mi-ai rupt coastele. Eu nu am nicio vină și nici nu am cerut ordin de restricție. Toți mi-au spus că nu trebuie să te mai iubesc. Acum sunt acasă și mă țin de coaste când oftez, că tare-mi mai lipsești noaptea.
Elena Fermuș
În ciuda chipului angelic, a simțit ura de mică. După palma primită de la femeia pe care tatăl a adus-o acasă. Fiindcă țipase când a dat jos tabloul mamei ei, plecată-n cer. S-a maturizat brusc. Nu a făcut promisiuni nelumești, că nu va să moară și ea cândva, dar și-a promis că nu va face copii. Dacă-or avea aceeași soartă? De teamă să nu-i arunce și păpușa, a ascuns-o-n cutia de pantofi. I-a pus apă și-un fursec, și a-ngropat-o-n grădină. După ani, a dezgropat-o și-a dăruit-o fiicei soțului ei.
Ana Maria Dobre-Nir
Marta udă plantele cu gesturi fragile, trupul ei translucid tremurând ușor în lumină. Apa se evaporă înainte să atingă pământul, lăsând în urmă un abur sidefiu. Încercați să rămâneți vii, șoptește. Aerul dens vibra de particule fine, cu gust de metal topit, iar fiecare respirație îi aducea în trup un fel de căldură străină, ca o amintire biologică uitată. Frunzele se răsucesc încet, ca și cum ar asculta. Marta zâmbește slab, poate veți învăța din nou să visați. Apoi stinge lumina, deși nu se întunecă niciodată.
