Poza e alb-negru dar chipurile au culori pe care le duc în mine. Sunt cu băieții din bloc, ne jucam badminton. Le-am zis că e ziua mea, așa că m-au lăsat să câștig și-au urlat mulți ani trăiască de-au ieșit la geamuri oameni curioși. Cineva ne-a lăsat în cutia poștală momentul acela prins pe hârtie fotografică. Am crescut, am trecut prin multe împreună, studii, iubiri, pace, război. Unii nu mai sunt, politicienii spun că dispar tinerii însă continuă să ne trimită pe front. Închid amintirile în vechea cutie și plec.
Octavia Buhociu
Să fi știut momentul, mi-aș fi făcut analize: cât B2 am? Și în afară de tablete aș fi început să mănânc mai multe murături ca să ating cele 12 micrograme necesare pe zi. Acum doar niște simple mișcări să mai fac: să mă ridic pe vârfurile picioarelor ca să se pună sângele în mișcare, să ridic brațele în sus, să fac roata cu ele, să deschid pieptul tare pentru o respirație cât mai profundă; să ating cu mâna măcar genunchii pentru bucuria coloanei vertebrale. 1 minut de fiecare de 5 ori pe zi. Rezultate sigure.
Camil Popescu
După spovedanie era ca și cum aruncasem un ochi în iad. Dracii colcăiau neîncetat, deranjați de lumina orbitoare. Nu era jumătatea, era marginea vieții de care m-am lovit ca de un gard electric. Timp de două săptămâni am bătut la poarta unei alte lumi, umblând ca o umbră prin asta, devenindu-mi vizibile sufletele păcătoase, suspendate între cer și pământ. Unul din ele era al unui sinucigaș, venit în vizită la fosta locuință. Probabil citește acum rândurile astea, dar nu-l mai văd. M-am obișnuit din nou cu lumea.
