a crezut că se rătăcise la rândul său, într-o pădure întunecată, sufocat de inadecvare și de zarvă. Se ghemuia în sine de câte ori simțea nevoia. A început să se observe, să se audă. Oricum nu-l vedea nimeni. Ar fi putut să fie mai multe, mai bine, mai? Cine știe? A continuat să meargă, ce altceva putea face? Pe măsură ce timpul trecea a învățat să se bucure de povești citite la răsărit, de apusuri învăpăiate de noiembrie și de orice coală de hârtie ce purta prospețimea începutului. Și și-a văzut de viață.
Monica Ciurea
stă la pândă, chircită, o ființă atrofiată care-ți fumează-n plămâni și-ți scrie scenarii; ea e tot ce ai fi putut deveni tu dacă. Degeaba invoci idealurile nobile pentru care te-ai sacrificat, cerând recurs pentru pedeapsa cu banalitatea; știi clar că e acolo, moșmândă pietrificată sub coaste, înghioldindu-ți insomniile, tăvălindu-ți gândurile prin gudron și scăpărând scânteia. În apărarea ta ai scoate tratate de morală, dar te incită silueta libertină a celeilalte părți de viață în care ai avea curajul să fii tu.
Fabiola Stoi
Am învățat că, pentru două minute câștigate în trafic, nu merită să-ți riști viața. Că tăcerea, dar și răbdarea sunt de aur. Că dezamăgirile sunt doar păreri părute, dar cât de greu e să te lași de sportul părerii. Că și în situațiile fără nicio ieșire, lumina găsește o crăpătură prin care să pătrundă. Că fiecare clipă poate fi un bob de rouă sau o dâră de zoaie, după cum o trăiești. Am învățat că unde e gândul tău, acolo e mereu inima ta. Și, dacă inima e la Dumnezeu, atunci ești mereu acasă.
