Prima regula a grupului nostru de terapie este: Nu atingeți umerașul. A doua: Serios, țineți-vă mâinile departe de umeraș. Stă agățat la intrare și-l folosim doar ca metaforă. De el ne atârnăm anxietățile, dependențele, minciunile. Eu unul, l-am folosit destul de mult. Într-o seară, am ajuns primul. N-am mai rezistat și l-am atins. Am simțit cum metalul îmi golește corpul și mă înlocuiește fără grabă. Apoi se așază pe scaunul meu. Grupul intră și îl salută. Eu atârn la intrare. În sfârșit, util.
Arthur Ianoși
Am pus filmul pe pauză ca să-mi fac un ceai de mușețel. Așa mi-am pierdut jobul de proiecționist. Colegii zic că exagerez, dar nimeni nu-și face ceaiul ca mine. De-atunci m-au mutat la garderobă, unde supraveghez umerașele cu autoritatea unui împărat divorțat. Într-o seară, un umeraș a dispărut misterios. Am pornit o anchetă, am interogat gecile, am suspectat eșarfa. Când am găsit umerașul vinovat, se uita la film în locul meu. Și eu? Eu am rămas la garderobă, dar acum îmi cer voie umerașele să ia pauză și ele.
Dorin Vasile
L-am cunoscut în prima zi de școală. Catalogul l-a strigat fără milă: Umeraș Viorel. A ridicat din umeri și toți am râs. După ore, mi-a dus ghiozdanul până acasă. De atunci mi le-a cărat pe toate: temele, banii din fondul clasei când îi cheltuiam, chiar și lacrimile când mă smiorcăiam. Plătea fără comentarii, semna fără să clipească, cerea iertare în numele meu amanților lăsați cu buzunarele goale. Contractele imobiliare tot la el au ajuns. Acum se odihnește puțin în locul meu, dar jur, îl vizitez în fiecare lună.
