Scotocește bezmetic în dulapul biedermeier, model rustic, ce scârțâie din încheieturi. Mirosul de busuioc amestecat cu praf de rufe, țesute cândva, îi gâdilă nara a strănut. Știe exact săculețul de in în care ținea buni banii, doar i l-a arătat odată. Dă cu ochii de sumanul lui bunu, așezat pe umeraș, și află comoara în jebul secret. Scotocește emoționată și scoate un pachețel legat în ziar. Câteva amărâte de sute și un bilețel. Ai griji de Ionu din deal pân' a muri. Cred că el o fi bunelu' tău. Răposatu', precis, nu.
Dan Banu
Mai zăbovi un pic în trupul doamnei Ionescu, iar când liniile deveniră netede sufletul țâșni drept în sus ca o vrabie dintr-o tufă ofilită de forsythia și se opri direct la stativul cu umerașe. Le dădu dintr-o parte în alta. Strâmbă din nas. Oferta era slabă. Un trup plinuț cu degetele precum cârnăciorii de bere, un trup musculos cu umeri înalți gen Sabalenka, un altul subțire șnur fără nicio curbură. Zări în jos sufletul Matildei urcând grăbit, așa că îl înșfăcă pe al patrulea și coborî înapoi.
Ana Maria Dobre-Nir
Ploua mărunt și rece în dimineața aia. Întuneric, ca de noiembrie. Mi-am luat o cămașă albă din șifonier și am început să mă bărbieresc. Spuneam o mantră învățată de la un călugăr shaolin, despre puterea minții. Atunci am simțit că nimic din mine nu mai crede în ea. Nu se întâmplase nimic special, doar că nu mai simțeam nevoia să trăiesc. De atunci totul s-a prăbușit încet. În ultima vreme mă gândesc la sinuciderea asistată. Mi se pare singura decizie lucidă într-o lume în care trăiesc din ce în ce mai greu.
