Și acum ghicitoarea zilei (așa-și încheie doamna V. ora de dirigenție mereu): precum omul, se naște din om. Precum maiaua, după cum e hrănită, se umflă ori se subțiază. De mică-și cunoaște locul. Se poziționează sus. Cu cât vede mai bine, cu-atât cărăușul orbește. Cu cât tinde spre cer, cu-atât cărăușul tinde spre pământ. Uneori, din dorința de perpetuare ori doar din plictis, creează altele mai mici. O ascult cum mă descrie și realizez că m-am săturat să m-așez pe umeri. Aș încerca altă poziție.
Aurelian Țolescu
Pe umerașe atârnă o poveste tăcută: o rochie păstrată dintr-o seară de vară și o cămașă ce a cunoscut zâmbete și ploi. Fiecare haină poartă amintirea pașilor, a gesturilor grăbite sau tandre. În liniștea dulapului, stofele șoptesc despre cine am fost și cine vom mai fi, ca într-un teatru suspendat între prezent și trecut, cu roluri ce revin mereu, pe aceleași banale umerașe. Dimineața vine mereu cu o nouă poveste: alt umeraș, alte urme de parfum, alte vise pregătite să înfrunte provocările și bârfele celor din jur.
Amalia Melnic
l-am agățat fără prea multe procese de conștiință și l-am abandonat în dulapul din beci. Știam că e băiat rău, însă nu mă așteptam să-mi frângă inima. Împlineam patru luni de relație când am aflat că mă monitoriza la orice pas. Sute de înregistrări audio și video, aplicație de urmărire pe telefonul meu fără ca eu să fi sesizat. Am tunat și fulgerat, el era senin și nega chiar și în fața dovezilor. Ei, mișelule, îți vin eu de hac. L-am măcelărit fără milă și l-am conservat cu sare din belșug.
