- M-am gândit să te duc acolo unde știu că te vei alege cu ceva care să-ți folosească pe Marte.
- Cu ceva care să-mi folosească pe Marte. În mod special, mie?
- În mod special, domn profesor. Ai ghicit?
- La o școală de muzică?
- Da. Dar nu există chiar "școală de muzică" în înțelesul actual. În educația generală a vechilor greci, muzica era una dintre materiile de bază. Marii gânditori erau convinși că, prin efectul ei pozitiv, oamenii câștigau sentimente bune, înălțătoare și deveneau cetățeni ideali.
- Aveau dreptate?
- Aveau. Dar nu în orice epocă s-a înțeles acest lucru. Oricum, noi ne aflăm acum în Grecia antică și nu trebuie decât să intrăm tiptil în această școală.
- Ce i-o fi învățând profesorul din prima sală pe elevii săi?
- Le predă regulile după care să compună imnurile închinate unor zei.
- Și grupul din sala alăturată?
- Aceștia învață să cânte în cor astfel de imnuri. Observi? Toți cântă aceeași melodie.
- Aceeași melodie... aparatul meu de auzit mai semnalează ceva: una dintre voci nu e altceva decât un instrument de suflat - cred că aulos -, dar cântă tot melodia corului.
- Eu știu și care-i explicația: stadiul la care se află muzica la ei în acest moment istoric, este un stadiu monodic (adică se cântă pe o singură voce), în timp ce polifonia (cântarea pe mai multe voci) o să apară mai târziu.
- "Mono", "poli". Acum, că mi-ai explicat, îmi dau seama ce înseamnă fiecare. Știam tot felul de cuvinte care începeau cu "mono" - cum ar fi "monosilabic", "monoclu" -, sau cu "poli" - cum ar fi "poligon", "poliedru", "polivitamine" -, dar nu mă gândisem că era vorba de "unu" sau de "mai multe". Pur și simplu, nu mă gândisem, asta e!
- Nu-i cazul să te necăjești pentru o mică scăpare. În schimb, văd că stai bine cu geometria! Mai bine folosește-ți acum spiritul de observație și încearcă să mai tragi o concluzie.
- Sunt bun la așa ceva! Trecând prin clasele de studiu m-am mirat că sunt mult mai mulți elevi care cântă vocal, față de instrumentiști.
- Bun!
- Iar instrumentele sunt cam cele trei despre care mi-ai mai vorbit: kithara, lira, aulosul.
- Foarte just. Concluzia?
- ... că în vechea Grecie era mai la preț muzica vocală.
- Exact, Marty. Cu toate acestea, cei ce studiau un instrument, reușeau să ajungă la o mare măiestrie și, în calitate de specialiști, luau parte la concursuri. Cele mai importante întreceri muzicale aveau loc în orașul Delfi și purtau denumirea de "Jocuri pythice".
- Pitice ca mine???
- Nuu! Nu pitice. Pythice, de la numele preoteselor zeului Apollo, care preziceau viitorul acolo, la Delfi.
- Oracolul din Delfi. Am auzit.
- Imposibil! De unde o mai știi și pe-asta?
- Am vrut eu la un moment dat să-mi aflu viitorul și am consultat programul cu cei mai renumiți prezicători. Dar... m-am răzgândit...
- Mereu ești plin de surprize. Stai puțin să-mi termin ideea. În afara "Jocurilor Pythice" existau și "Jocurile Panelenice", "Jocurile Istmice" și - cele mai vechi și mai strălucite -, "Jocurile Olimpice".
- "Jocurile Olimpice" nu aveau caracter sportiv, așa cum îl au astăzi? Am avut norocul să aterizez pe Pământ chiar în timpul Olimpiadei de la Atena, din anul 2004. Acum sunt tot aici, dar cu mult înainte...
- Nici mie nu-mi vine să cred... dar, ca să-ți răspund la întrebare: da, "Jocurile Olimpice" erau concursuri sportive și se țineau, ca și acum, din patru în patru ani. Totuși, în anumite perioade, pe lângă probele sportive, s-au introdus în programele obligatorii ale acestor jocuri și întreceri muzicale.
- Mai am o întrebare: ai observat că ți-am luat din bibliotecă, pe lângă Iliada și Odiseea, alte două volume?
- N-am observat, dar...
- Legendele Olimpului - ambele volume.
- ???
- Nu ți-am spus, ca să nu te simți complexat, dar eu citesc cel puțin o mie de pagini pe zi, dacă n-am altceva de făcut.
- Bravo ție! Eu, oricum, n-aș putea, dar nu mă complexez așa ușor. Cum de ți-ai amintit acum de Legendele Olimpului? Numai fiindcă am pronunțat cuvântul "Olimpiadă"?
- Și de asta, dar nu numai. Am văzut cât de importantă este muzica în Grecia antică și mi-am amintit că am citit și am... reținut despre figura legendară a lui Orfeu. Am înțeles că el s-ar putea să fi trăit cu adevărat înainte de Homer și ar fi înfăptuit multe lucruri memorabile, "dar n-a luptat cu lancea, cu sabia sau cu arcul. Arma lui a fost lira și, totuși, a învins".
- Ăsta-i un citat din carte?
- Stai puțin, că mai știu: "Iar lira lui măiastră îi fermeca pe toți. Cântecul său era atât de frumos, că oamenii - ascultându-l -, își uitau întristarea. Inima bântuită de prea multe necazuri își găsea alinare și se înveselea. Dar ce spun eu de oameni - când fiarele pădurii veneau în jurul său! Chiar râsul, cea mai crudă dintre sălbăticiuni, își culca botul umed de sânge pe piciorul aedului Orfeu și îi sorbea adesea graiul melodios. Și tot felul de păsări se adunau pe ramuri. Ba chiar, de vreți să știți, elinii povesteau că lira lui vrăjită făcea să se desprindă din rădăcini copacii. Ei lunecau pe văi și veneau să-i umbrească fruntea îngândurată și plină de visări. Munții se clătinau. Pietrele se mișcau și se rostogoleau până lângă Orfeu, să-i ție loc de jilțuri. Natura, fermecată, căuta să se apropie de aed cât mai mult și să-i asculte viersul, poemele sublime, neîntrecute încă de nimeni până-atunci". (Mitru Al. - Legendele Olimpului - Eroii, vol. II, Editura Ion Creangă, București, 1983)
- Vaai! Marty, bravo ție! M-ai lăsat cu gura căscată! Parcă n-aș mai fi eu "profesorul", ci tu mă înveți pe mine.
- Mulțumesc!
- Să ne oprim puțin la Orfeu, deoarece legenda lui a inspirat artiști din diferite domenii, inclusiv domeniul muzicii.
Pe scurt, mult iubita soție a lui Orfeu, Euridice, a murit mușcată de un șarpe veninos. În marea lui durere, Orfeu hotărăște să meargă în Infern și să implore să îi fie readusă soția la viață. Muzica și iubirea lui au îmbunat toate piedicile călătoriei. Iar Hades i-o redă pe Euridice cu o singură condiție: pe drumul către lumina vieții, Orfeu să nu privească în urmă către Euridice. Dar el, îngrijorat, neauzind pașii iubitei, uită pentru o clipă de promisiune și își întoarce capul, pierzând-o astfel pentru totdeauna.
- Vai de mine! Nu aș putea face nimic? Să mă întorc în timp și să îl opresc?
- Inimosule! Stai liniștit. Așa e legenda, iar muzica creată pe această poveste este foarte frumoasă. Să ascultăm împreună două lucrări:
O arie veselă din Opera (Drama per musica) Orfeo de Claudio Monteverdi, compozitor italian (1567 - 1643):
Și o arie tristă, la pierderea Euridicei, din opera compozitorului german Cristoph Willibald Gluck (1714 - 1787):
- Ce frumos! O voce specială! Nu știu cum să o definesc...
- Cântărețul francez pe care l-am ascultat - Philippe Jaroussky -, este contratenor și cântă în falset, adică emite sunete înalte cu o anumită tehnică vocală. Vocea lui "adevărată" este bărbătească, de bariton.
- Interesant! Poate încerc și eu să cânt în falset...
- ??... Grecii aproape că l-au identificat pe Orfeu cu muzica însăși. Știi unde se spune că s-a născut? În Tracia - iar dintre traci, se știe, cei mai viteji au fost geto-dacii.
- Dacii, alături de romani, nu sunt cumva strămoșii poporului român? Ar însemna că, în mod simbolic, ei se trag din Orfeu.
- Pe-asta de unde o mai știi? Așa e!
- Simplu. Când am programat "mașina timpului" pentru Grecia antică, am studiat puțin istoria Europei și am vrut chiar să ghicesc unde vom mai merge în continuare. La romani, nu-i așa? Sau... în Dacia?
- Am fi mers, inteligentul meu prieten, dar mă tem că n-ar avea rost, pentru că despre muzica dacilor și, în general, despre arta și cultura lor nu se știe mare lucru, iar romanii, după ce au supus, rând pe rând, cetățile grecești, au fost atât de puternic influențați de cultura greacă, încât și-au însușit-o în cea mai mare parte. Muzica a continuat să fie legată de poezie, iar operele literare ale marilor poeți - Vergiliu, Horațiu, Ovidiu -, se declamau însoțite de muzică.
- Ovidiu... stai puțin... i-am văzut statuia la Constanța! Când zburam deasupra Mării Negre.
- Nu mă mai mir de nimic, când e vorba de tine. Da. Are statuia la Constanța pentru că, din păcate pentru el, împăratul Augustus a hotărât să îl exileze la Tomis (Constanța de azi), pe malul Pontului Euxin (denumirea veche a Mării Negre).
- Dacă spui că nu te miri, haide să îți arăt ce am găsit pe Wikipedia legat de Ovidiu și suferințele lui, mai ales auditive. Îți citez din memorie: "Într-una dintre epistole, poetul descrie cimpoiul getic (tibia utricularis) ca fiind "o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două flaute de lemn, din care acești barbari cântă zi și noapte, împiedicând un om bine crescut să doarmă la orele la care trebuie"; nefiind obișnuit cu astfel de instrumente, sunetul i se părea "oribil".»
- Mulțumesc, Marty! Nu știusem că se întâlnise cu cimpoiul și îi era atât de neplăcut sunetul lui.
- Vreau să te mai întreb dacă între arta grecilor și cea a romanilor nu a existat chiar nicio diferență?
- Ba da, chiar una fundamentală, pentru că romanii, spre deosebire de greci, au dat artei o altă semnificație, aceea de divertisment, muzicii un caracter festiv și nu un scop moral, educativ.
- Asta nu cred c-a fost bine, nu-i așa?
- N-a fost bine deloc, mai ales că romanii au cam lăsat muzica pe seama sclavilor și asta a dus la decăderea ei.
- Ce zici? Marțienii vor avea ceva de-nvățat din asta?
- Ce să zic... din câte știu eu, oamenii învață uneori și din greșeli. Cum semănați destul de mult cu noi...
- Mai ales noi doi! Parcă am fi frați gemeni!
- Ha-ha! Pe dinăuntru, poate. Ia spune, mai ai să-mi pui întrebări în legătură cu locul ocupat de muzică în lumea antică?
- Gata! Mi-am satisfăcut curiozitatea și acum am chef să mergem în prezentul tău și să mai mănânc o prăjitură din aia bună.
- N-o să te contrazică tocmai "fratele tău geamăn". Dacă-i vorba pe-așa și la asta semănăm, că și eu sunt mort după prăjituri.
- Numai să nu ne-ngrășăm.
- Chiar.
- Mmm... bune mai sunt!
Mai sunt doar câteva zile până la Crăciun, așa că, pentru cei ce îl așteaptă pe "Moșu", Marty și bunul său prieten mă roagă să vă doresc "Un Crăciun fericit!", cu sănătate și multe bucurii. Mă alătur acestor frumoase urări și rămân prietena lor și a voastră.
(va urma)