Mami și tati au plecat la serviciu, la Doamne-Doamne. Să repare stele. Și avea să le ia ceva timp, că cerul e mare. Iar Vlăduț, mic, n-avea cum să rămână singur. L-a luat bunica la ea. De la oraș, într-un sătuc de munte, cu case rare și copii puțini. Iarna, imposibil de ajuns la ei, ca să se joace. Și-n aste luni albe, cel mai bun prieten îi era omul de zăpadă, făcut cu mânuțele lui. Prietenie de-o iarnă, în care unul vorbea de noaptea când pe boltă se vor aprinde toate stelele, iar celălalt năștea sub el ghiocei.
Roxana Catana Tarhon
Nici Andreea; nici Ramona - niciuna n-a fost; deși la vremea respectivă așa le consideram. Una m-a vorbit de rău în fața băiatului cu care aproape mă logodisem (apoi s-a combinat cu el și după două săptămâni s-au despărțit); alta mi-a suflat jobul mult visat. Și făcusem revelioane împreună; fusesem în concedii; îi plimbam pe coclauri alături de noi pe iubiții noștri și multe altele. Când au avut ceva de câștigat, au călcat pe cadavre. Așa că m-am reorientat: cel puțin momentan, cel mai bun prieten al meu e somnul.
Rozalia Cristea
El doarme sub cerul înstelat. Nu vrea să rămână înăuntru, în locul călduț. În fiecare dimineață mă așteaptă în capătul aleii, lângă liliac și intrăm împreună la serviciu unde îi dau din pachetul meu de mâncare. Când capătă ceva bun și el îmi arată, dar nu mă ating de ce este a lui. Povestim sau tăcem ore întregi. Mă urmărește. Când stau mai mult la lucru, mă împinge ca să las totul baltă și să mergem, fiecare în treaba lui. El e Muchi, pisicul asociației. Ne-am atașat tare unul de altul. O loialitate ne leagă.
