În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Lucrurile de care nu mă despart, La jumătatea vieții, Pe umeraș și Vreau în brațe - toate textele aici.
*
Iată că a trecut și 2025, dragi colegi de Ficțiuni, și-a trecut cu de toate. Și cu bune, și cu rele. M-ați și înjurat, m-ați și drăgălit; e bine așa. Să vedem cum ne-om descurca în 2026, dar acum vreau să vă zic una simplă: și eu învăț de la voi. Multe - nu știu dacă și bune -, dar multe, asta în mod sigur! Iată, de la domnul Nic Popescu am învățat tehnica personajului-arac. Pricop al lui apare în multe texte din Ficțiuni, și-aproape de fiecare dată face treabă bună. Am învățat, am aplicat: o doamnă din America îmi cumpără texte cu cash (cu dolari, ca să fiu exact) și, cum nu aveam ce să-i scriu, am inventat și eu un personaj-arac, după pilda lui Nic, și l-am vândut cu succes, că am mare nevoie de bani: îl cheamă Teo - mai precis, Nea Teo - și am de gând să-l cresc mare, să-mi producă, să aibă și gura mea de-o fasolică. Ce? Eu nu-s om? Dar pentru voi, care-mi sunteți aproape ca o familie, îl inventez acum pe Biță. Cine este Biță? Habar n-am. Ce urmează să facă? Nu știu nici asta. Eu doar îl născocesc, iar pe urmă se descurcă el! Nota mea: băgați bine la cap, cei care veți trece de la proza scurtă la roman! Asta fac toate personajele puternice, veridice, iubite de cititori. Încep prin a fi marionete cuminți, drăguțe, docile, și ușor-ușor, fără ca autorul să-și dea seama, se-apucă să facă ce vor ele. Autorul? Vai de prostata lui. Încearcă cu disperare să țină pasul cu personajele, fuge mărunțel pe lângă ele, târca-târca, dar de obicei nu le mai ia în mână decât la final, fix înainte de "The End". Ca să înțelegeți de ce mor atâtea personaje memorabile! Păi de-aia, că se răzbună autorul, că l-au lăsat de papagal! Și-acum... muzica, muzica!Biță l-a înțeles pe Mihail, deși în 2025 aniversau doar o jumătate de secol. Se cunoscuseră în 1975, la grădinița din Berceni. Chiar dacă se răciseră puțin după ce Mihail se însurase, că tânăra doamnă Noapteș nu suporta bețivii, prietenia lor rezistase. Când fusese lovit de boală, Mihail la Biță se destăinuise, nu la doctor, la preot sau la vrăjitoare. Biță a furat pentru el cuierul-pom din clădirea în paragină a fostului minister de pe Calea Victoriei. Așa l-au și incinerat pe Mihail, cu cuier cu tot. (Lucrurile de care nu mă despart)
Când a trecut de 49 de ani, Biță s-a îndrăgostit ca o spălătoreasă. Nici mirozna visurilor sale nu era chiar jună, însă nu trecuse de 40. Închis în casă-n pandemie, Biță o iubea ca un distrus, îi scria ca un patetic, se vedea ca un Tristan, dar din păcate Isolda lui era departe, iar Biță era sărac-pământ. Ce era să facă? A scris o carte, un roman, editurile l-au refuzat, Biță l-a scos la imprimantă și i l-a trimis prin poștă, pachet. Adorata a tocat foile la shredder și l-a făcut litieră pentru cele două pisici. (La jumătatea vieții)
Biță nu ieșea bine-n poze, iar de filmări nici nu voia s-audă, pentru c-arăta mult mai gras. Obraji bucălați, burticică rotofeie, buci de Cucuteni. Când și-a făcut cont pe rețea, s-a fotografiat din profil, să nu i se vadă nici nasul spart, nici ochiul sașiu. Nu-și făcea, dar îl rugase doamna de care se îndrăgostise, că nu mai voia să aibă la profil It's complicated. Când a găsit în șifonier, protejat de hârtia cerată, costumul și jobenul de la Balul Cațavencu din 2012, Biță i-a trimis un video făcut cu telefonul. Ea a luat primul avion. (Pe umeraș)
Cinci ani a pus Biță ban pe ban, dar a făcut suma. Nu mâncase, nu băuse, fumase de la alții, iar acum avea și de avion, și de cazare, și de safari prin deșert. Pentru program artistic cu beduinele nu erau destui bani, dar Biță nădăjduia că femeia iubită îi va cere program artistic lui, nu beduinelor. Când s-au recunoscut pe aeroportul din Muscat, Biță a vrut s-o strângă puternic în brațe, să-i arate cât este de bărbat, iar ea a spus: întâi cu nepotu-meu, Leo. A venit pentru mondiale, este vice-campion universitar la lupte greco-romane. (Vreau în brațe)
*
Lucrurile de care nu mă despart1. De câțiva ani mă dezamăgește continuu. Îmi scoate peri albi. O văd înjosită de unele care nu i se ridică nici la degetul mic. Nu-mi mai place cum se îmbracă, deși știu, sunt snob acum. Adevărul e că o iubesc ca un nebun. Încă din copilărie am venerat-o. Era capabilă de orice pe atunci. Am plâns amândoi ca niște copii, din vina lui Rudonja, apoi am urlat furios către cer. Doamne, tu nu-l vezi pe Urs Maier? De ce îngădui așa ceva? Singura mea dorință este să o văd încă o dată acolo unde îi e locul. La Cupa Mondială. (Gabriel Rusu)
Aș fi zis "la Mondiale" în loc de "La Cupa Mondială", dar atât.
2. Am iubit femei, cărți, chiar orașe. Dar nimic n-a rămas cu mine cum au rămas ele. Pietrele. Le port de ani de zile. Nici nu dor mereu. Doar când mă simt prea viu. Doctorii zic să scap de ele. Dar cum să spargi cu laser toată agoniseala de-o viață? Sunt amintiri calcificate, fetuși ai unor clipe bastarde. Fiecare pietricică e o iubire care n-a fost avortată la timp. Vă spun. Am vrut de multe ori să le dau singur afară. Dar cine-aș mai fi eu fără durerile mele? Așa că le păstrez. Doar ele mă cunosc pe dinăuntru. (Ionuț Morariu)
De fiecare dată când mă plimb prin păduri, adică în fiecare duminică, îi aduc fetiței mele o pietricică. Acum are o cutie mare, grea. Uneori le scoate și vorbește cu ele. Le cunoaște, o știe pe fiecare în parte. Din păcate, la rinichi n-am, că-i dădeam.
3. S-a dus vestea în tot satu despre cutia cu marafeți a lui Pupăză. De la nevastă-sa s-a dus buhul, deși el spusese marafeturi, nu marafeți. Și da, o apăra cu strășnicie. Tot de la ea a venit și divorțul când a văzut că nu poate să scoată nimic din cutie. Și copiii tot d-aia s-au depărtat, de la marafeți, că n-a vrut s-o deschidă nici pentru ei. Abia când a murit au dat năvală toți. Era dosită după sobă, iar în ea erau doar câteva poze tare de demult cu o femeie tânără, o șuviță de păr și un inel. (Dan Banu)
Cum ar fi sunat acest text dacă era scris de Buzea? Exact la fel, doar cu "satul" în loc de "satu" și fără ultimele 14 unități. Adică fără "tare de demult cu o femeie tânără, o șuviță de păr și un inel".
4. Mai scutește-mă cu minimalismul tău, țin ce vreau în casa mea. Mamă, dar ai o mie de cești de ceai. Eșarfe. Poșete. Colecții de te miri ce. La ce ți-ar trebui un scripete? Plus cărțile astea pline de praf. Doamna Mioara îi făcu Anei semn cu bastonul să se oprească. Se ridică anevoie din fotoliu și scoase câteva volume de pe raft, dând la iveală, pe perete, o pisică scrijelită stângaci cu creionul. Nu creed, e chiar Zgură, prietenul meu imaginar. Te iubesc. Acum uită-te pe balcon, e o cutie acolo. La mulți ani, Ană. (Sonia Ungureanu)
Zgură este genial, scripetele nu. Nici "La mulți ani, Ană".
5. Nu am dinți de la șaisprezece ani; să fi fost boală ori altceva, nu știu, îmi zice bunicul știrb, frecându-și proteza cu sare. Da' mi s-or întărit gingiile, așa am mâncat până pe la treizeci, când un doctor neamț mi-a făcut proteza asta, bună și trainică. Să tot fie patruzeci de atunci; ziua-n gură, noaptea-n pahar. Și mă mai ține măcar douăzeci. Apoi, ți-o las moștenire, măi Tibi, haha ha, că-i numa un pic îngălbenită. Lasă, bunicule, păstreaz-o, îi zic cu stomacul întors pe dos, că doar nu te-or îngropa știrb. (Ana-Maria Butuza)
Aș scoate ambii "știrb" din text. De primul nu-i nevoie ("să fi fost boală ori altceva, nu știu, îmi zice bunicul, frecându-și proteza cu sare"), iar al doilea poate fi înlocuit cu "fără": "Lasă, bunicule, păstreaz-o, îi zic cu stomacul întors pe dos, că doar nu te-or îngropa fără". Mie mi se pare că textul ar avea de câștigat. Dar ce știu eu? Apropo, faza cu proteza a scris-o și Rodica Ojog-Brașoveanu, în romanul "Ștafeta" din 1981.
La jumătatea vieții
1. Trăsesem tare cu băieții, că 50 e o sumă rotundă. Mă sâcâia o vorbă spusă la beție de unul dintre băieți: ai trecut în a doua jumătate. Neghiobul avea dreptate. M-am panicat, mi-am tras două palme și am plecat la cumpărături: geacă de piele, blugi mulați și o motocicletă la mâna a doua. Parcă mi-a mai venit sufletul la loc. Am fluierat și-o fată, că așa se făcea pe vremea mea. Fata s-a oprit și mi-a zâmbit. Nu mă așteptasem la asta și am înțepenit de spaimă, întrebându-mă în gând dacă am chiloții curați. (Siranuș Hakobian)
Îi am curați, Siranuș, mulțumesc de întrebare. Mă obligă nevastă-mea.
2. Mă, Vero, vine ziua ta, o dată faci, cât faci? 51? Auliu, când trecură? Meriți și tu să facem un chef să duduie blocul. Îi chemăm pă toți: pă mă-ta, care zice mereu că meritai p-altu' mai bun. Pă frate-tu, care a vrut să ne tragă-n piept cu moștenirea de la mătușă-ta. Pă vecinu' Panfil care ți-e ca un ce ți-e, pe Gilda, nevastă-sa, care mi-e ca o ce mi-e. Vera se uită ponciș la Pricop: îmi faci tu hatârul ăsta? Da, mă, Vero, facem masă mare, mă, și eu ies în oraș cu băieții, că n-oi vrea să ne păruim acilea? (Nicolae Popescu)
V-am răspuns deja în textul introductiv, domnule Nic Popescu.
3. A dat Getuța strigare să ne adunăm la un local. Câteva foste colege, acum pensionare. Servirea elegantă, meniul variat, după dieta și buzunarul fiecăreia. Flecărim două câte două când Geta, cu paharul sus, socotește necesar să ne țină un discurs. Își drege vocea, și șalul, și începe, iubitelor, profit de ocazia că suntem laolaltă în această deosebită formație ca să vă anunț că m-am măritat cu Laci, după cinci ani de amarnică văduvie. Știți și voi. Musai să specific că ne-am luat din dragoste. Nu că aș fi gravidă. (Cecilia Fofiu)
Săracul Ladislau. El a crezut că se distrează c-o vădană-n rut, și când colo...
4. M-am apucat de a doua facultate. Pășesc smerită pe holuri, caut A2, biblioteca, amfiteatrul. Mă simt ca un copil ce descoperă o măreție de care se vrea absorbit. Când am aflat de cei câțiva colegi mai mari ca mine am prins aripi. Ceilalți niște copii. După primul semestru în oglindă apărea un chip întinerit cu zeci de ani. În sesiune nu vedeam nimic în afară de materiile examenelor, învățam mai abitir decât toți să nu mă fac de râs. Am absolvit cu succes, dar un gând nu-mi dă pace. E musai să reîncep cura. (Vero Anttheia Teodoru)
Vero, ce caută stupizenia asta de frază într-un text altfel bun? "Mă simt ca un copil ce descoperă o măreție de care se vrea absorbit". Păi de "avioane" d-astea te ții tu, după atâta timp?!
5. Poza e alb-negru dar chipurile au culori pe care le duc în mine. Sunt cu băieții din bloc, ne jucam badminton. Le-am zis că e ziua mea, așa că m-au lăsat să câștig și-au urlat mulți ani trăiască de-au ieșit la geamuri oameni curioși. Cineva ne-a lăsat în cutia poștală momentul acela prins pe hârtie fotografică. Am crescut, am trecut prin multe împreună, studii, iubiri, pace, război. Unii nu mai sunt, politicienii spun că dispar tinerii însă continuă să ne trimită pe front. Închid amintirile în vechea cutie și plec. (Andra Toropoc)
Of, Andra... ești ca bivolița noastră din Ghijasa. Te lași mulsă, apoi dai cu piciorul și răstorni căldarea cu lapte cald: "Închid amintirile în vechea cutie și plec" - așa închei tu un text de proză scurtă? Uite cum lucrează băieții de la tine din bloc: "Eu închid cutia și ei rămân tineri".
Pe umeraș
1. Când eram mică îmi plăcea tare mult să mă joc de-a prințesa. Avea mama o superbă maramă de borangic pe care o ținea în șifonier pe un umeraș metalic. Mă înfășuram în fel și chip în fața oglinzii și îmi imaginam povești despre trecutul meu de prințesă rătăcită în lume. Într-o zi nu am găsit umerașul cu marama. Degeaba l-am căutat printre haine. Era singurul umeraș metalic din șifonier și nu mai era acolo. Mama a fost bolnavă și plângea mult în perioada aia. Nu am mai văzut niciodată umerașul metalic. (Oana Năstase)
Bronz. Nimic de cârâit. Oricât detest eu cuvântul "prințesă".
2. În baie, acolo și-a uitat zăpăcitul de Gelu boxerii. Ne-a trecut glonțu' pe la ureche, fată. Eram la țigara de după, când a sunat Sile: Pisi, vin în cinci minute; încălzește mâncarea. Iubi, zic, frigideru-i gol; treci pe la Mec și ia-ți ceva bun. Între timp, Gelu și-a pus blugii și tricoul și-a tulit-o. Abia aerisisem, când a intrat Sile. L-am pupat și l-am băgat la duș. A ieșit furios, cu boxerii în mână. Nu-mi place să mint, da' l-am liniștit: Iubi, tocmai ți i-am cumpărat, da' uit mereu că nu mai porți măsura M. (Paul Dârvariu)
Deci Sile s-a-ngrășat ("nu mai porți măsura M"), iar Gelu este în plină putere bărbătească ("zăpăcitul de" - așa vorbește o femeie bine drăgostită). Domnule Dârvariu, când vom avea noi doi o amantă, lucrăm sistematic pe role-play, da? Dumneavoastră veți fi Sile.
3. E 6; la 7 am ședință cu șefii mari. Am timp să mă duc acasă, să mă schimb, să-mi smotocesc puțin consoarta și să mă întorc la job. Intru val-vârtej în casă; soața - deja în pat, îmbrăcată precum Eva înainte de a gusta din măr. Unde mi-e costumul gri, nevastă? întreb grăbit. Vezi în șifonier, răspunde suav. Deschid dulapul și o mână îmi întinde hainele dorite. E Costi de la 3, îl recunosc după tatuaj. Iau costumul, spun politicos mersi și plec să mă schimb în sufragerie. Acu' am timp de-o cafea înainte de meeting. (Roxana Catana Tarhon)
Același scenariu, dar mai puțin reușită execuția literară.
4. Din momentul acela n-a mai durat o săptămână și când s-a dus să verifice apartamentul l-a găsit pustiu. A privit holul lung de gresie roșie și și-a amintit cum cărase tonele alea de pachete 4 etaje pentru nimic. Apoi a mers până-n camera copilului și a putut să vadă prin fereastra rămasă fără draperii cum în cartier intra o liniște de iarnă cețoasă și grea. A revenit în hol și într-un dulap a găsit pe un umeraș viața sa. A stat un timp și s-a gândit. Dar nu. Trebuia să piardă până la capăt. (Emanuel Pope)
Textul e mai bun decât pare, dar mai slab decât ar fi putut fi. Nu zic că el trebuia să se sinucidă, asta nu, dar putea să dea cu umerașul de gresie până-l făcea zob. Se mai răcorea omul.
5. Te rog să nu lași nimic în cabina de probă, îmi zice fata încruntată care veghează, ca un cerber, ca nimeni, niciodată, să nu-i lase nimic agățat pe vreun cârlig, nimic dincolo de draperia de ține loc de ușă, în dreapta ori stânga oglinzii mari, în cabina de probă și mă întrerupe din lupta cu anxietatea, din gândul la mama care nu prea poate mânca, gândul la durerea mea din coasta stânga, gândul la câinii mei care iar s-au bătut rău. Nu, nu las nimic, zic. Și plec cu toate ale mele, la fel cum am intrat. (Carmen Tot)
Carmen, când vei avea gata manuscrisul romanului cu viața acestei actrițe, să vii la mine să ți-l mentorez. Ți-am zis? Parcă nu ți-am zis: și eu, ca și Diana Slavu din Pânza de păianjen, am vrut să mă fac actriță. Am ajuns tăietor de copaci, dar măcar mi-am botezat fetița cu numele eroinei din carte. Totuși!
5. (Ex aequo) Totul părea în ordine dar am avut o presimțire sumbră. O liniște nefirească. Am alergat până în dormitor. Lipseau hainele ei, valizele, hainele lui David, băiețelul nostru. Toate dulapurile erau deschise și goale. M-am prăbușit. Ajunsesem prea târziu, îmi cerusem iertare prea târziu, îmi păsase prea târziu. Am ridicat ochii. În dulapul ei, mai rămăsese doar un umeraș. Ambalată în vid, rochia ei de mireasă. Refuzase mereu s-o vândă, îi era dragă, amintirea unui moment în care fuseserăm fericiți. (Alina Nedelcu)
Deci ea pleacă și îi lasă soțului ei (și tatălui lui David) doar rochia ei de mireasă, ambalată în vid. Hm. Las deoparte "amintirea unui moment în care fuseserăm fericiți" (greșeală clasică de începător, mură-n gură cititorului, că cititorul o fi tâmpit) și mă concentrez pe gestul ei: și-a luat toate hainele, dar i-a lăsat bărbatului fix rochia de mireasă. O fi un simbol, o fi vreo chestie d-aia literară, nu zic, dar mie mi se pare că ea vrea ca el să vină după ea. Și să-și ceară iertare, s-o ceară din nou de soție, să-i promită alea-alea și ei doi s-o ia de la început, să pornească împreună într-o viață nouă, mai bună decât cea veche. Din nou: hm!
Vreau în brațe
1. Cristache, nu vrei nimic, stai jos și mănâncă. Dar mămicule. Niciun mămicule. Lasă batista aia și șezi blând că nu te duci nicăieri. Vezi de sarmale că acu ți le ia și aduce tortu. Da mămicule, da vezi până și sarmalele, cum sunt ele numa carne îmbrățișată în foaia de varză, omu are nevoie. N-are nevoie de nimic, Cristache. Bagă batista în buzunar și termină cu prostiile. Uite, mănânc io sarmalele, tu bagă mămăliga că deja s-a răcit de când moșmondești aci. Dacă vrei periniță, ai acasă. Cu mine. (Dan Banu)
Bronz. Nimic de cârâit. Știți la câte nunți am fost eu înainte să mă-nsor, domnule Dan Banu? La 36. Știți la câte nunți am mai luat nașa-n brațe după ce m-am însurat? Da. Exact. Bravo, sunteți bun la aritmetică.
2. Ușa de la dormitor se trântește. Nu-i vine să creadă ce listă lungă s-a strâns. Dacă regretă? A fost greu, dar în final a decis. El s-a schimbat rapid. Îl privește. Uite, e în hol deja. Nu-i mai pasă. De-acu facă ce-o vrea. Ea nu mai vrea. S-o fi întrebat-o cu ceva timp în urmă, alta era. El zice scurt: Gata, plec. Dar se oprește o clipă-n prag: Mai vrei ceva? Ea zice năucă: Să mă strângi în brațe, să mă iubești numai pe mine și să nu mă părăsești niciodată. El e perplex: Femeie, de la Lidl zic. (Monica Ciurea)
Dacă-ți dădeam primul loc, Monica, zicea lumea că ți l-am dat doar pentru că m-ai pupat atunci la Sibiu. De unde să știe lumea că m-a pupat și Răzvan? N-are cum să știe. Și-oricum lumea este rea și oamenii e câine.
3. Sunt mică, am 35 de grame. Cordonul ombilical nici nu a apucat să fie ros de dinții mamei mele, că o mână crudă m-a smuls și m-a aruncat într-un sac. Îmi simt frații, măcar și ei sunt cu mine. Îmi era frig, acum brusc îmi e foarte cald și nu am aer. Sacul e închis, oxigenul dispare. Oare unde e mama, mi-e foame tare. Nu aud și nu văd, sunt prea mică. Voi muri? Brusc, chiar și cu ochii lipiți, simt o lumină. Altă mână. Nu aud dar simt că vom fi bine. Ceva cald intră în burtică și adorm. În brațe. (Laura Bercean)
E cel mai creativ text de la această temă, dar nu vreau s-o laud pe doamna Laura Bercean, ca să n-o stric. Am mai văzut eu cazuri. Antrenorii de fotbal numesc asta "blestemul prime pase". Vă rog să continuați, doamnă Bercean! Să vedem.
4. Nu-i vorba că nu vreau, vreau, mi-amintesc, e ca și când ai avea un strat de coaste-n plus în jurul inimii, e cald și bine, da' cine-i prost să te țină-n brațe la nesfârșit așa? Viața-i despre cârcă, amice, cari poveri ca boul ăla de Sisif visând că urci. Urci un căcat, cobori da' ești tu orb. Din când în când îți tragi sufletul, singur ori cu înc-un prost ca tine. Opțional, vă-mbrățișați. Scurt. Când în sfârșit ți se deschid ochii, s-a terminat drumul. Ce-ai, bă, plângi? Mă mut la altă masă, 'te drecu de sensibil. (Sanda Burță)
Perfect pus în pagină, mai bine chiar decât aș fi lucrat eu, dar a scris asta Jerome K. Jerome mult înaintea ta, dragă Sanda. Citez: "It has been a pleasant Bummel, on the whole," said Harris; "I shall be glad to get back, and yet I am sorry it is over, if you understand me"."What is a 'Bummel'?" said George. "How would you translate it?". "A 'Bummel'," I explained, "I should describe as a journey, long or short, without an end; the only thing regulating it being the necessity of getting back within a given time to the point from which one started. Sometimes it is through busy streets, and sometimes through the fields and lanes; sometimes we can be spared for a few hours, and sometimes for a few days. But long or short, but here or there, our thoughts are ever on the running of the sand. We nod and smile to many as we pass; with some we stop and talk awhile; and with a few we walk a little way. We have been much interested, and often a little tired. But on the whole we have had a pleasant time, and are sorry when 'tis over".
5. Și așa o trecu pragul camerei nupțiale, doar că rămăsese blocat de spate. Nu putea să o lase în pat, că nu putea să se aplece. Urla de durere când Liuța s-a aruncat, încurcându-se în poalele rochiei. Acuș', iubire. Rezistă puțin. Scoate fierul de călcat și pune-l pe spate, peste pătură. Liuța băuse destul și nu știa ce e așa urgent să-i calce, când asta aștepta ea de atâta amar de vreme. Îi dă o palmă peste buci și-i scapă fierul fierbinte. Zorel urla ca-n gură de șarpe și ea râdea. Soacra asculta pe la uși fericită. (Ina Moldoveanu)
De ce nu suntem noi atenți la concordanța timpurilor verbale, doamnă Ina...?
5. (Ex aequo) Injecțiile cu penicilină dor rău, chiar dinainte să fie făcute. Simt durerea de când aud soneria. Știu că e asistenta care vine la noi. Durerea crește cu fiecare gest al ei - de când își agață paltonul în cuier, până termină de fiert, în cutia metalică, seringa și acele. Îmi despică inima și nu mă lasă nici să plâng, nici să strig. Aș fugi, dar nici asta nu pot. Dacă nu mi-ar fi adăpost brațele tale, cred c-aș muri. Bunule, azi m-a durut îngrozitor inima. Fără să fi făcut injecții cu penicilină. (Ioana Clara Enescu)
Eu n-am avut niciun bun în brațele căruia să-mi fi găsit adăpost când mă injectau cu Moldamin, doamnă Ioana Clara Enescu. Mi-am înghițit singur lacrimile, de fiecare dată, probabil d-aia sunt acum așa răuț. Toate ca toate, dar când o auzeam pe soră-mea cum scăpa de injecții pe motiv că "asta mică nu, că are antrenament" (aiurea, n-avea niciun antrenament, taică-meu mințea ca o ridiche!), simțeam, intuiam, știam că viața este absolut injustă. Și chiar e. Ce, nu e? Contraziceți-mă cu texte mai bune decât acesta! Poftim!