Deseori ne intersectam pe palier. Arăta mereu de parcă nu se putea hotărî să urce sau să coboare. Într-o zi, am glumit: E greu să alegi încotro s-o iei, nu? N-a răspuns, doar a privit scara de sus în jos și apoi de jos în sus, ca și cum cântărea ceva important. Când m-am întors acasă, lipit de balustradă era un post-it: Drumul nu-i greu de ales. Greu e să recunoști că l-ai amânat prea mult. Nu știu dacă el îl scrisese, dacă era pentru mine sau pentru altcineva, dar mesajul era clar. De atunci, nu mai amân nimic.
Clara Marinescu
Nu vreau să te transformi într-un vecin. Nu vreau să am eu ultimul cuvânt. Nu vreau să fiu perfectă. Nu vreau să mă mângâi mulțumit pe cap. Nu vreau să mă săruți pe frunte. Ssshhh, taci. Nu mă întrerupe. Știu că mai vrei. Știu ce suntem și cât putem. Universul nu a lucrat degeaba la aducerea noastră împreună. Poate nu i-am înțeles perfect intențiile. Taci și lasă-mă pe mine să rezolv, iubitule. Nu nega, nu pune cătușe, nu deschide gura. Lasă-mi mie noaptea asta. Și tremurul pe care crezi că nu-l observ.
Arthur Ianoși
locuia în fiecare dintre noi, un chiriaș fără chip care își ascuțea dinții în umbre. Uneori îl trezeau stresul, furia, indiferența și începea să roadă încet, metodic. Dar erau și zile când îl auzeam foșnind, ezitând, ca și cum bunătatea îl punea în încurcătură. Atunci se strângea în sine, mic și neputincios, ca un zvon urât prins în menghină. Iar noi, cei care alegeam să nu mușcăm înapoi, îi aminteam că nu e stăpân, ci doar un dușman ce poate fi alungat. Și lumina asta, oricât de mică, îl făcea să dispară temporar.
