Așa era, mereu cu o glumă la el, așa era. Când i-a murit soția a-nchis vorba spre lume. S-a lăsat de servici, nu ieșea din casă. Au vrut rudele să pună flori la mormânt, nu l-au găsit. Vecinii, inimoși, i-au bătut la poartă c-o uiagă de țuică alinătoare. Ca o stafie a apărut în curte și a dat drumul la căini. Jelește-n felul lui-și-au zis, venim altădată. Altădată, deja îngrijorați, i-au spart ușa. Au amuțit, unul a albit instantaneu. L-au găsit mort, lângă lada frigorifică în care soția lui dormea somnul de veci.
Dorin Vasile
În prezentare, complexul părea desprins dintr-o lume unde nimeni nu muncește cu adevărat și toți au abdomen plat și câini mici. Apartamente premium, geamuri panoramice, acces exclusiv la un parc privat. Și, mai ales, liniște absolută. Asta i-a convins. Se simțeau parte din ceva mai bun decât restul orașului. Prețul era cam mare, dar pentru confort trebuie să plătești, nu-i așa. Prea săraci să ne permitem ceva ieftin, vorba mamei. Astăzi era ziua ei. N-am mai cunoscut aleea. Văd că deja se lucrează la fundație.
Horațiu Dudău
Nu cred că ne-am adresat alte cuvinte, în afară de salutul impus. Veșnic însoțit de câinele mic, bătrânul ieșea zilnic la plimbare, ignorând vecinii, cu o față impasibilă, roasă de timp și singurătate. Culmea e că nici câinele nu lătra, indiferent pe lângă cine treceau. Nici măcar la pisici. Sau la alți câini. Siluetele lor se pierdeau la colțul străzii, șterși din tabloul cu arbori ornamentali. Din senin, îmi aduc aminte că nu i-am văzut recent. Sunt morți, îmi zice soția. Primul a fost câinele. A doua zi, el.
