Eram, începând din 1990, preocupat de a afla dedesubturile arhitecturii din perioada comunistă și am încercat să conving pe câțiva dintre cei ce fuseseră personaje ale acelor vremuri să consemneze, în scris sau în interviuri, mărturia lor, întrucât ce știam era ca moneda cu o singură față, a lui Borges: doar istoria oficială și aceea incompletă.
Spre pildă, eram uimit de cât de puțin, spre nimic, se putea citi în Arhitectura RSR, revista oficială a Uniunii Arhitecților, despre operațiunile așa zisului nou centru civic. Erau mult mai multe petits histoires, pe care le aflam mai mult șoptite de diferiți actori ai zilei, decât informații verificabile. Spre pildă, Cornel Dumitrescu, rectorul școlii, venea uneori în Club A, bea cu nădejde din sticlele de whiskey aduse cu generozitate de tânărul asistent Sorin Vasilescu, iar apoi, probabil sub scuza beției, povestea întâlnirile cu Ceaușescu de pe șantierele chinuitului oraș București. Îl înlocuise pe Cezar Lăzărescu în funcția de consilier al acestuia și suporta greu, pesemne. Altfel, când eram duși în practică pe câte unul dintre aceste șantiere, aflam de la fața locului date profesionale.
Îmi pare rău că nu țin minte numele inginerului care ne-a spus să nu cumva să facem vreodată blocuri ca acelea de pe bulevardul zis Victoria Socialismului, cu grele și inutile decorații atârnate de fațada dinspre bulevard, care se vor comporta ca un pendul la cutremur, trăgând clădire înspre partea îngreunată. Am mai fost să vedem cupola circului foamei de la Piața Unirii, altfel un exemplu interesant de structură metalică pentru acea vreme, sub care aveam să găsim morcovi ofiliți, când va fi fost gata. Apropo, extinderea halei în chestiune nu s-a isprăvit nici acum...
Și tot apropo, multe astfel de mici istorii le-am tot aflat, înainte și după 1990, de la regretatul arh. Gh. Leahu. Într-o vreme, se zvonea că profesorul Gerard Althabe le-ar fi strâns pe toate și că urmau să fi apărut, dar moartea profesorului a stins acest zvon.
Abia mai târziu, după întoarcerea din UK și SUA, în 1995, am reluat demersurile de istorie orală, întrucât domnul profesor Belea, pe care l-am avut șef de atelier în anul al cincilea de școală, m-a refuzat, spunând că încă nu e momentul, cum a făcut-o și mai vehement încă, Macovei, care chiar ar fi avut ce povesti, sub cuvânt că istoria aceea trebuie să moară odată cu martorii ei direcți. Ceea ce a și făcut. L-am mai rugat, în anii din urmă, pe dl. academician să reluăm ideea de carte-interviu, dar s-a eschivat iarăși. Nu știam, căci nu mi-a spus, că lucrează deja la așa ceva, dar am văzut o filmare recentă și mi-am dat seama că altcineva va face acest proiect, așa că nu am mai insistat. În fine, important este că există această mărturie prețioasă, la care voi reveni.
Dar am avut ceva mai mult succes întâi cu profesorul Ștefan Lungu și, în același timp, cu Ion Mircea (aka Ciuli) Enescu, pus să mă supravegheze la revista Arhitectura și cu care am devenit întâi prieten și apoi vecin până la moartea sa, la 92 de ani, dacă nu mă înșală memoria. Nu numai că a scris o carte extrem de interesantă, Arhitect sub comunism, în colecția Spații imaginate de la Ed. Paideia, colecție pe care am coordonat-o din 1999 (a ajuns la nr. 60 anul acesta), cu ajutorul generos al directorului editurii și profesorului meu de filosofie greacă veche, Ion Bănșoiu, dar a mai comis încă una, de amintiri. Se declanșase, scriind, acel stream of consciousness și mă bombănea ironic, de fiecare dată când ne vedeam, că acum, din pricina mea, nu îl mai poate opri...
Un personaj minunat al arhitecturii românești și dinainte și de după 1989, de altfel și un prieten drag, de care îmi este adeseori dor.
Această lungă introducere am făcut-o spre a contextualiza recenta apariție a unei cărți-interviu cu dl. acad. prof. dr. arh. Romeo Belea, la Humanitas chiar, acum, la Gaudeamus 2025: Romeo Belea - Arhitect în vremuri tulburi. Cartea o are ca editor pe dna. prof. dr. arh. Gabriela Tabacu, de asemenea și co-intervievatoare, împreună cu Claudia Nedelcu-Duca. Nu scrie pe copertă, dar există și o prefață a d-nei prof. univ. dr. arh. Ana Maria Zahariade.
Mărturisesc că sunt cu lectura abia la început, așa că nu pot, deocamdată, decât saluta apariția editorială, așa încât voi reveni cu amănunte după lectură, amintindu-mi, sper, pe parcurs și cele - foarte puține - întâlniri cu profesorul nostru din anii '80 și după revoluție. Dar, cât am citit, pot recomanda cu căldură lectura, mai cu seamă viitorilor, actualilor și arhitecților celor mai în vârstă, că fost arhitect nu a fost nimeni vreodată...