Ne despărțea foarte puțin. Nu-l cunoscusem. Veniserăm împreună aici. El era militar. Colonel. Infanterie. Tot ce auzisem despre el era prin intermediul rudelor. În afară de soție, nu primea vizite des. Singurul băiat era plecat din țară, nu mai știu, în Franța? În America? Avea și un nepot, de asta sunt confuz. Oricum, doamna vorbește cu o mândrie fabuloasă despre oricare dintre ei. Vizite dese nu primesc nici eu. Păi, dacă n-am avut copii? Oricum, mormântul lui e mult mai îngrijit ca al meu.
Ana-Maria Butuza
De câteva seri când aprind lumina în camera mea, văd umbra unei siluete la geamul casei de vizavi. Vecinii ne-au asigurat, atunci când ne-am mutat, că nu locuiește nimeni acolo, dar că ar fi bine să păstrăm distanța: uneori se întâmplă lucruri inexplicabile în acea curte. Mi-am spus că e doar imaginația mea, hrănită de poveștile lor, până într-o seară când silueta a ridicat mâna și și-a dus un deget la gură, cerând tăcere. O lumină fluorescentă a țâșnit apoi din fereastră, ca un licăr nelumesc, și umbra a dispărut.
Gabriel Moldovan
Blocată în depresie, Ana își găsește liniștea urmărindu-l pe vecinul mut de vis-à-vis. E mai mereu pe balcon, cu un caiet. Poate e scriitor. Apoi, o săptămână balconul e gol. În absența lui, depresia apasă. Când reapare, Ana găsește la ușă un caiet plin cu portrete ale ei. Se simte văzută. Începe un schimb tăcut de bilețele și desene, un limbaj care o scoate din ceață și o împinge să ceară ajutor. Când el dispare din nou, Ana nu mai alunecă în gol. Scrie. Desenează. Trăiește. De data asta, viața ei începe cu ea.
