De la o vreme, seara mă găsește întinsă lângă un bărbat pe care nu îl cunosc. Degeaba aș vrea să îl întreb cine e, de unde a apărut, ce caută în patul meu și de ce este mereu altul. Mi-e teamă. Dacă se strică vecinătatea? În loc de asta închid ochii, mă dezbrac de toate întrebările și mă lipesc de răspunsurile lui calde, apoi facem dragoste în cele mai ciudate poziții în timp ce noaptea se alungește pe noi ca un pled zdrențuit. Dimineața mă găsește tăcând. Degeaba întreabă. N-am să spun nimănui niciodată cine sunt.
Johanna Scîntee
Când mi-am cumpărat locul de veci, l-am văzut la semnarea hârtiilor la Administrația Cimitirelor. Era la coadă înaintea mea. A24, s-a auzit din ghișeul 13 și, prin ochiul decupat în geamul ghișeului, i s-a întins contractul pentru semnat. A plătit cash și n-a zis nici la revedere. Eu aveam A25. Urma să fim vecini. Anii care au urmat au definitivat creația artistică a criptelor. Eu beton. El marmură neagră, iar pe cruce, nume bătut italic și aurit. I-a venit rândul iar înaintea mea. Într-o vară s-a scris și data.
Alex Micu
Dimineața umedă și întunecată a fost iar luminată în roșu și albastru. De data asta, două echipaje. Descindere în toată regula. Își bate nevasta, șușoteau vecinele. Nu, nu pare genul, comentau alții, e prea molâu. Cine știe ce scheleți o avea prin dulap, fii-su e prin Italia, cred că spală bani, spunea alt vecin. Ce să vă zic, asta din urmă s-a adeverit. Omul chiar avea scheleți în dulap. Este profesor de biologie, pensionar. Criminaliștii ies chiar acum. Duc niște broaște păstrate în borcane cu formol.
