Locuiesc lângă vecinul misterios de la 12. Nu salută niciodată, nu ridică privirea, trece prin lume ca printr-un abur. Într-o zi i-am bătut la ușă și i-am cerut o cană cu zahăr. Mi-a dat-o fără să spună un cuvânt. În altă zi, făină: la fel, tăcere deplină. Apoi, într-o seară, i-am cerut să facem dragoste. Atunci a început să vorbească. Mi-a povestit copilăria, singurătatea, divorțul, Saturn și inelele lui. Când a început cu orbitele, am plecat. După o lună, mi-a bătut la ușă: Îmi dai, te rog, o cană de zahăr?
Florina Hegedüs
Mereu dozai energia, să nu-ți iasă din tine vălvătaia. Când soseai de la muncă te scuturai de vorbele din vorbe, falsete strecurate printre dinți, lipide pe tine de alții. Apoi mă priveai tandru cu nerostitele din gând. Cu capul pe pieptul tău pluteam în noapte ascultându-ți pulsul interior. Puternic era. Te credeam timid când ne-am luat dar îmbrățișările tale mi-au arătat că tăcerea-ți era apă lină, zvârcolită în adânc. M-a durut când te-ai mutat în curte, aici sub dud, da ești aproape și putem vorbi oricând.
Cristian Nedelcu
Pe nea Vasile îl cunosc de când eram mic. Un om foarte tăcut, spre deosebire de nevastă-sa, care îl cicălea nonstop. De-abia ne aștepta când mergeam cu gașca de la bloc să-l colindăm. Ne umplea buzunarele de bomboane cubaneze și de ciocolățele chinezești. Soția i s-a prăpădit de vreo șapte ani, dar dânsul, de când cu Alzheimer-ul, de câte ori mă vede mă întreabă dacă am văzut-o cumva. Nu-mi place să-i spun, dar parcă n-aș vrea să-i răpesc bucuria care i se citește în ochi de fiecare dată când îi răspund că a murit.
