Dintre toți elevii, Tică era cel mai mic. Și nu mă refer la faptul că era scund, cât la faptul că se purta ca un copil scăpat în a cincea, direct din grădiniță. Mințăște, doamnă, striga el, când vreun coleg îl acuza de una, de alta, de altfel fapte reale, pe care chiar le făcuse. Apoi se ascundea în dosul băncii, roșu la față, cum s-ar ascunde după fustele mamei, să nu-l ajungă îndoielile celor mari. Se spune minte, Tică, îl corectam eu, dar el se bosumfla și șoptea în ciudă: dacă mințăște, cum să zic că-i altceva?
Dan Banu
Când i-a spus de ce a venit, Alex s-a întunecat și a pus ochii în pământ. Cevaul acela răsărit peste noapte îl încurca teribil. Era în anul doi și nu-și permitea asemenea sincope. Și nici părinții nu trebuiau să afle, altfel sprijinul lor financiar s-ar fi topit ca o înghețată în soare. Fără să știe ce-i trece prin cap, ea i-a strâns palmele, să fugim împreună la capătul lumii. Abia atunci el a izbucnit trufaș izbind-o cu privirea tăioasă. Cu tine și plodul tău? Tu habar n-ai pe ce lume trăiești.
Răzvan Dițescu
Sub plapuma groasă ce apăsa peste noi, auzeam forfota nerăbdătoare din jur. Zeci, sute de voci murmurau în continuu. Unele făceau planuri despre toaletele pe care le vor etala, altele se lăudau cu parfumul pe care îl vor împrăștia în jur, eu doar ascultam. Îmi făceam curaj. Simțeam trupul vibrând de emoție, însă tăceam. Tăceam chitic. Așteptam semnalul: acea căldură firavă ce-și face drum până la noi. Când a venit momentul, am împins. Clopoțelul meu alb a fost primul ivit din zăpadă.
