Era mulțumită. Se trezea în fiecare dimineață cu mintea limpede și poftă de a începe ceva. Zilele nu mai veneau peste ea ca niște poveri sisifice, ci firesc, cu încercările și grijile lor. Prima se trezea Eva. O auzea lipăind repede pe gresia din hol înainte de a-și face apariția. Bucătăria mică se umplea de-o căldură luminoasă. Sporovăiala veselă a copiilor se topea odată ce ieșeau pe ușă. Apartamentul se scufunda în tăcerea gândurilor ei. Realiza cât de departe a dus-o viața, prin câte ocolișuri se împlinește ea.
Adina Colțea
Ridică-te, mi-a cerut îngerul, deși văzuse cum durerea m-a rupt în două și m-am lăsat pe vine, ca să nu plâng. Să nu te lași niciodată, îmi spune șoptit, în timp ce îmi pune în spinare aripile lui. Habar nu am să zbor, îi spun, îndoită de-a binelea. Lasă, nu te gândi la asta, îmi zice și mă sărută pe frunte, părintește. Bine, nu mă gândesc, dar ce fac cu aripile? Nimic. Gândurile tale te duc prea departe. Iar rostul tău e altul. Aripile știu să zboare. Le ai acum aproape. Lasă restu-n seama mea.
Mihaela Vicol
Ați mers prea departe, domnilor. Trebuia ca reportajul nostru să distragă atenția mulțimii cât timp Ăi de Sus ne decid viitorul, atât. Dar voi, nu, nu m-ați ascultat și v-ați dus până în pânzele albe slujind adevărul. N-ați înțeles că adevărul, chiar dacă te ridică pe culmi, nu ține de foame, te omoară cu zile? La naiba, voi chiar nu știți cu cine v-ați pus? Acum trebuie să suportați consecințele. Da, voi, pentru că eu, de azi, îmi dau demisia. Nu, că n-am cum să ajung prea departe cu voi, plec.
