Mă urc pe stele și fur Luna pentru tine, mi-a zis într-o doară. Altă dată mi-a arătat o poză cu o familie și a jurat că ăștia vom fi noi, aproape l-am crezut. Ne-am cunoscut online. Mi-a înșirat dulcegării de credeam că o să fac diabet și-l plăceam. El student în Cluj, eu studentă-n București. Mi-am cumpărat și bilet de tren doar ca să apuc să-l văd măcar o dată. Zorii m-au prins cu poza lui în mână, pe holurile spitalului de psihiatrie. Am să te iubesc mereu, halucinația mea preferată.
Răzvan Drăgoi
Lisabona nu există. E prea departe. Dar închide ochii și o poți vedea. Reală sau imaginară. Câteva mii de kilometri dispar. Pleoapele ca o mașină a timpului. Ai putea simți chiar aroma portocalilor în floare sau aerul sărat venit dispre Atlantic. Umbrele lungi din cartierul Alfama, izbindu-se de pietre calde. Fado, turistic și totuși niciodată prea comercial. Simți? La fel dispare și timpul. Bunica sau bunicul - sunt la o bătaie de pleoape. Dacă nu există timp, atunci noi când am plecat din Rai?
Mona Zelenco
Era de-o șchioapă când mama a lăsat-o în grija bunicii. Deși primea cadouri, undeva în suflet dorul săpa adânc și lăsa urme. Promisiunile anuale ale mamei că va reveni s-au rărit, timpul a zburat, dorul și-a schimbat forma, exista dar durea mai puțin. Acum, instalată în fața ecranului aștepta ca mama să-i răspundă la apel. Avea atâtea să-i spună. Devenise domnișoară. Deodată, un fior rece cu iz de abandon o cutremură. Oare pentru că mama era prea departe sau pentru că în poza de avatar strânge la piept o altă fetiță?
