Mergeam de zile întregi. Peisajul se scurgea printre ulucile vagonului de marfă. Pădurile dispăruseră, iar pământul devenise plat, alb și gol. Stăteam înghesuiți, lipiți unii de alții, fără apă, fără mâncare, în miasme de excremente și boli. Locomotiva șuieră și trenul se opri. Ușile se deschiseră brusc și viscolul ne tăie respirația. Pe peron, soldații așteptau înarmați. Ofițerul ne privi scurt și spuse: Cine rămâne-n picioare va munci. Cine cade va fi acoperit de zăpadă. Apoi ordonă coborârea.
Radu Gramatovici
Abia se pusese în pat, când o năpădi nevoia de dulce sau poate erau doar sforăiturile lui moșu-său de care voia să scape. Se ridică anevoie și merse către cămară: pe raftul de sus mai avea un borcan de dulceață. Aduse un scaun pe care să se urce, dar nu reuși să ajungă la el. Mai luă un taburet pe care-l puse pe scaun și, greoi, se urcă pe-amândouă. Făcu balans pe un picior și întinse mâna până atinse borcanul cu degetele. Acela fu și momentul în care rata anuală a accidentelor domestice mortale crescu insesizabil.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Bocetele și prapurii, cădelnița scânteietoare, prosoape pătate cu ceară, ultimă sărutare pe fruntea rece, bulgări de pământ izbindu-se-nfundat. Apoi nimicul. Satul a-ngenuncheat în fața lui când a ajuns. Erou național. Ce să fac cu medalia? S-o mănânce câinii. Mă holbez la crucea de lemn, o mână se-apleacă și aprinde o lumânare. Ridic privirea: Olena mă privește de sub marama cernită. Bucură-te, Marie. Ți l-au adus întreg, ai un mormânt la care poți veni. Pe-al meu l-au spulberat în văzduh. S-a dus la stele.
